De azi înainte am de gând să fiu un copac. Nu mai am chef deloc să fiu femeie, un copac ar fi mult mai frumos.
Un nuc, dacă se poate. Ca să pot avea o coroană mare, rotundă și rădăcini puternice și adânci. Nucul e bun, face nuci pe care poți să le culegi și să le pui în sac, sau pe prispă, sau în pod. Pe urmă, nucile astea sunt tare utile în gospodăria omului, fac prăjitura gustoasă, sau poți să le spargi așa, să le tăvălești prin sare sau prin miere și să le mănânci cu prietenii. Sunt bune nucile, nu sunt degeaba. Plus că se strică greu, nu-s ca cireșele sau perele, sau mai rău, căpșunele, de care nici n-apuci să te bucuri că gata, nu mai sunt bune. Da, știu, căpșunele nu cresc în copac, dar am eu o problemă cu ele, la mine la țară e un câmp de căpșune, te duci acolo, stai aplecat, culegi și te întorci cu un castron, o găleată, o ladă, o valiză de căpșune și ele tot mai rămân acolo pe pământ, ca proastele, și dacă plouă gata, s-a zis cu ele. Noi facem multă dulceață din ele, și prăjitură, dăm și la vecini, de toate facem. Dar nuc nu avem decât pe Mânjina, acolo sunt 10 hectare de pământ al meu și o margine cu trei nuci mari, când eram mică bunicii mergeau la prășit și mie îmi făceau un cort din cearșafuri albe sub nuci. Era răcoare, veneau niște furnici mari cu aripi și tot felul de alte gângănii, se vedeau tare frumos pe pânza albă, mă uitam la ele și nu mă plictiseam. Pe urmă mai erau și prigori, ăștia sunt frumos colorați și fac ca rațele, vin în stoluri mari, dar cuibăresc în lut, nu în copaci, își sapă niște vizuini în maluri și stau acolo, în loc să aibă cuib în copac, ca niște păsări normale. Habar n-au prigorii ce-i bun în viață, în loc să stea la aer se înfundă în pământ. Poate nu le place lumina. Nici mie nu-mi place, ba da, dar numai dimineața, e în zori așa o lumină frumoasă, albastră, mai mare dragul să o privești printre gene. Dar la lumina aia nu pot să mă uit singură.
Cum ziceam, vreau să fiu un nuc. Unul mare. Cu un trunchi gros care să fie legătura între coroana de sus și coroana de jos. Rădăcinile merită și ele să fie numite coroană, ce dacă sunt în pământ și nu le vede nimeni? Aș sta locului, că mie îmi place să stau. Aș face frunze de-alea care miros frumos și cu care poți să te speli pe cap. Înainte mă spălam și eu cu frunze de nuc, dădeau un luciu frumos părului dar îmi rămânea maroniul ăla sub unghii și credeam că o să mă râdă copiii că-s jegoasă.
Dacă aș fi un nuc n-aș avea nevoie să știu dacă stă cineva la umbra mea sau mă culege careva, cred că mi-aș fi de-ajuns. Cred că dacă ar ploua m-aș bucura totuși. Acum mă bucur când plouă, deși nu prea mă ajută cu nimic. Dacă sunt afară stau în ploaie. Deci probabil m-aș simți bine și ca nuc, așa, curat și sătul cum aș fi după ploaie. E frumos să fii curat și sătul. Dacă ești om îți mai trebuie puține lucruri. Dacă ești copac nu-ți mai trebuie nimic. Cred că e bună viața de nuc, rar se întâmplă să nu plouă chiar deloc. În plus par foarte rezistenți, nu cred că-i mișcă pe ei din loc o secetă, două.
Probabil e frumos să fii de lemn viu, nu din lemn mort ca o masă. Să crești în inele, în ramuri, să dai muguri, frunze, flori, fructe. Nucile pot fi numite fructe? Și ele par așa, tot din lemn, îmi place că e nevoie de o strădanie ca să le mănânci. Bine, dacă ești bărbat nu trebuie prea multă strădanie, că iei două în mână și le spargi una de alta fără efort, dar dacă ești fată e mai greu, uneori nici nu-ți încap două nuci în mână.
…..
Uite așa îmi place mie să mă joc uneori și să scriu ca și cum aș vorbi, ca și cum aș fi copilă. Mi-e drag să fiu copilă. Când eram mică nu scriam așa, scriam altfel. Ziceam că “Norii suri amenință cu ploaia. Îi privesc și mă gândesc la vara care abia a trecut. Toamna începe să-și arate colții”. Așa începea prima compunere pe care mi-a apreciat-o învățătoarea. Pe urmă spuneam că dincolo de nori e cerul, planetele, soarele și despre cum toate sunt departe și eu mă sui în nori și departele devine aproape, le ating cu mâna și le aranjez cum vreau eu. Eram mică. Și acum mai sunt, uneori.
…..
Ei, de fapt vreau să stau într-o îmbrățișare, acolo e liniște, foarte liniște. Dar îmbrățișarea nu e departe, e plecată numai puțin și o să vină înapoi. Când o să vină, eu nu o să mai vreau să scriu despre copaci, nici despre cum nu fac nimic toată ziua, o să-mi ajungă și o să mă bucur. Pot să o aștept, că sunt cuminte, am mai zis că sunt. Uite, azi am ascultat toată ziua Forbidden Site, am făcut paste cu ciuperci și am învățat la folclor. N-a fost chiar atât de rău, dar cel mai bine e tot în îmbrățișare.
