mâna putrezește earî scrisu aicea în veci să găsăște
Eu sunt Dina. Asta e cârciuma mea. Ca la cârciumă, se bea, se discută despre orice și despre nimic, se țipă și se tace. Dacă e liniște, stau într-un colț și deschid o carte. Ești binevenit, călătorule. Primul pahar e din partea mea.
.
În barul ăsta eu pun muzică. La începutul fiecărui post există un cântec. Dacă îți place și îl vrei, apasă unde scrie DivShare și descarcă-l.
Azi am citit Rătăcirile elevului Torless de Musil. Și am vrut înapoi la Omul fără însușiri. Bine, asta a fost o carte potrivită pentru o duminică după-amiază, teoretic. Dar nu pentru persoane care n-au mai ieșit din cameră de câteva zile. Elevul ăsta e ca oricare altul. Să fie la ei, acolo.
Azi am respirat. Mi-am reamintit.
Ploaia care bate în geamurile astea sună altfel.
.
Mi-e dor de cătunul meu sălbatic. Ce o mai fi făcând el? Oare plouă acolo? Cum s-o fi auzind ploaia care bate în ferestrele casei mele? Oare când plouă tare, la mine în curte se formează vreun pârâiaș? Unde duce el? Aș sta pe prispă, învelită într-o pătură groasă (sau în haina ta) și aș priviasculta ploaia. Aș vrea o poză frumoasă acolo, în care să arăt ca și cum mi-ar fi cald și bine, în siguranță cumva.
Azi am văzut oameni care știau. Părea ușor. Trăgeau aerul în piept, pieptul îl primea, plămânii se dilatau conștiincioși, se bucurau de el și-l trimiteau înapoi afară.
Pe urmă am încercat și eu. Dar uite, azi aerul ăsta mare n-a încăput tot în mine. Sau n-a vrut să intre. Și am stat cuminți, eu la un capăt al lumii, aerul la celălalt. Cred că ne-am certat.
Și am zis: hai să las legăturile astea de vise jos și să încerc din nou.
.
Pe urmă m-am uitat la o fotografie care se numea Forgive me Father, for I have spilled. Și m-am întors la visele alea împrăștiate pe jos. Le-am adunat la loc, oricum nu era de niciun folos că le lăsasem.
Și la sfârșit de tot am citit o carte. Se numea Cel ce cheamă ecoul. Prin ea zburau mulți cocori.
.
După ce am făcut cuvintele astea, am început cumva să respir. Și mi-am amintit că cea mai bună pâine din lume se mănâncă la Suhurlui. Mi-ar plăcea să fiu acolo, poate.
Stau aici, între pereți albi. Cu un pat alb și o masă albă. Pe un scaun alb. Privind, dincolo de perdeaua albă, cerul.
Am impresia că jos oamenii continuă să trăiască. Dacă plec, seara, de aici, îi văd umblând pe străzi, vorbind, mâncând, zâmbind, grăbindu-se. Eu merg încet și nu spun nimic. Dacă mă întreabă cineva, mă duc acasă. Dacă mă întreb eu, știu că nu. Mă duc acolo unde patul nu e alb și pot respira puțin mai bine. Doar puțin mai bine.
Ieri m-a plouat ploaia. Tot ieri am răcit. Aseară mă dureau plămânii. Nu mi-a plăcut și nu vreau să se mai întâmple asta. M-am învelit bine și am dormit.
M-am gândit că mi-ar plăcea ca în jurul viitorului copac de pe glezna mea să scrie “in girum imus nocte et consumimur igni”.
Am citit Saramago, Fărâme de memorie. Și poeți români contemporani. Dar, locuind într-un vid, nu am putut să consider ceva despre cărți.
Am citit Cutremur de timp și mi-a plăcut mai mult titlul decât cartea. Și ideea mi-a plăcut mai mult decât cartea, dar mai puțin decât titlul. Chiar și coperta portocalie a fost frumoasă. Povestea nu a fost așa minunată. Și tocmai îl apărasem pe Vonnegut în fața Mirunei.
Cred că mi-ar fi plăcut să citesc cartea asta în microbuz (cel care durează două ore, nu cel de patru). Am tot visat că iau autobuzul până la autogară, mă urc și plec peste câmpuri. Dar poate nici pentru asta n-ar fi fost bună.
.
Da.
Mi-ar plăcea să învăț din nou să beau cafeaua fără lapte.
Mă gândeam că pe măsură ce blogul devine un mijloc de comunicare mai decrepit, eu redescopăr plăcerea scrisului aici.
În rest, vecinii mei sunt traficanți de pepeni, am doi piersici în curte, îmi doresc o rochie albastră, dar mă uit pe site-uri cu tricouri.
Iar azi mă simt ca floricicile astea veselici
Cumva, locul ăsta e devenit foarte colorat și plin de lumină. Ceea ce mă bucură.
De câțiva ani, despre Generația X citesc numai laude. Tot de atunci, o evit. Dar iată că acum m-a prins, pentru câteva momente, cu garda jos. Venisem la bibliotecă moartă de cald și de sete, bucuroasă că acolo se mai păstrează, prin nu se știe ce minune, puțin frig. Plimbându-mă printre rafturi, am văzut-o, lucioasă și albastră, gata de citit. Era virgină (aveam eu un fel de concurs cândva cu Olteanca – cine găsește cele mai multe cărți virgine – sper că se va continua și anul ăsta). Am zis să o citesc totuși, poate merită.
A fost încă o poveste despre esența lucrurilor, valorile adevărate versus falsele valori, cum ne atașăm noi degeaba de posesiuni, hai să fim săraci că uite e cool, filosofeală ieftioară, revoltă împotriva societății de consum, etc etc. Cu niște hipsteri. Am mai auzit lucrurile astea.Voi ucide societatea de consum care mă guvernează. O voi înlocui cu eul meu artificial, exacerbat. Apoi o să mă sui pe un piedestal ca tu să mă admiri.
Cred că e o carte minunată pentru oamenii pentru care Cărtureștiul e un loc frumos fiindcă poți bea ceai și mânca prăjituri. De casă, bineînțeles. Ar trebui să o primești gratis acolo pentru o anumită valoare a consumației.
Așa mă simt de fluturatică încât îmi vine să spun că am citit o carte cu un vampir. Așa-mi vine câteodată să dau cu bățul de la înghețată în literatura asta, să se spargă în bucățele de foartederizoriu. De ce? Uite așa, că e cald. Când o să vină iarna promit că o iau în serios.
Îmi place de Doina Ruști fiindcă se îmbracă în cămăși cu pătrățele și e zâmbică. Mie mi-s dragi cămășile cu pătrățele, am și eu câteva, le admir pe oameni. Cineva care le poartă trebuie să fie un om foarte simpatic. În câteva poze are o cămașă care seamănă cu fusta mea preferată, asta
(Pozată într-o zi minunată, pe vremea când era încă primăvară și puteam purta fustă groasă, dresuri și ghete. Pe film, unde trăiesc culori frumoase.)
Și-mi mai place de Doina Ruști că scrie cu fantome, strigoi și alte alea. Și că în studenție era săracă și mânca muștar cu pâine uneori. Mie nu îmi place așa mult muștarul cu pâine. Nici să fiu săracă, dar atunci mâncam ouă. Fără pâine.
Azi m-am trezit la 3 ca să mă urc la 5 în microbuz și să citesc cartea asta până acasă. Apoi am condus o fată până la Cișmigiu. Avea vocea lui Mary Loren și semăna nițel cu ea. Părea de treabă. I-am dat cartea mea de vizită, fiindcă mi-a cerut numărul de telefon. A zis că e ceva deosebit. M-a sunat deja de 3 ori.
Mă gândeam să mă fac ghid prin București. Sunt urâțică, prietenoasă, rârâită și vorbesc frumos, știu multe cuvinte (mai multe decât locuri, oricum). Mă angajezi?
Am citit Partea lăuntrică a vântului (Roman despre Hero și Leandru) de Milorad Pavic.
Despre autor pot să spun că am crezut toată viața că se numește Milodrad și că mi-a garantat simpatia profului și seminaristei de literatură de pe semestrul I. Aparent, la Litere ești un om minunat, respectat și iubit dacă ai citit Dicționarul Khazar. Eu tocmai îl recitesc. O să mă facă asta să am succes la profesori în continuare?
Revenind, m-am bucurat să cunosc cartea asta cu două începuturi și cu sfârșit la mijloc, pe o foaie indigo. E una dintre cele pe care aș vrea să le am în casă. Dragă parte lăuntrică a vântului, vrei să stai sub fereastra mea? Nu o să te pun deasupra, acolo e locul dictionarelor cu coperte groase, cartonate, ca să vă ferească pe voi, plăpândele, de ploaie. O să stai pe la mijloc, unde e cald și bine. Vrei?
Nu-i nimic în această carte decât întretăieri și întrepătrunderi.
M-am hotărât. Birtkenau nu o să fie o cârciumă cu specific, ci cu de toate. Să fie așa, cu ce face Dina: citește, merge la teatru, la concert, la cârciumă, la școală și nimic. E dificil să le pun pe toate separat. Mă gândisem să-l fac blog de cârciumi fiindcă părea a avea un nume potrivit pentru așa ceva. Dar oricum eu n-am bani să mă duc să mânc în oraș toată ziua, așa că ar fi cam suflat vântul pe aici. Așa că va fi și despre asta.
Având în vedere că acum am aragaz și cuptor, mă gândeam să povestesc și când fac o mâncare mai năstrușnică, eventual să o și arăt. Mie îmi place să gătesc, dar câteva luni am fost limitată la o plită electrică (rămasă cu un singur ochi în ultimul timp). Dacă oi fi în stare să fac ceva bun și frumos. Sau măcar frumos, că de bun va trebui să mă credeți pe cuvânt.
Ei, cam asta e.
.
Ieri am căutat prin toate librăriile din Kogălniceanu – Izvor – Unirii – Universitate – Romană o carte. Poezia antiutopică – o antologie a poeziei românești douămiiste. Despre ea am citit în Dilemateca, o revistă foarte utilă pe care o cumpăr lună de lună. Dacă Dilema Veche mi-a folosit la uscat ouăle de paști și la împachetatul farfuriilor, cănilor, paharelor și halbelor când m-am mutat, Dilemateca și-a dovedit valoarea practică în personalul Sibiu-Sighișoara, lipsit de aer condiționat la insistențele unor persoane sensibile. Eu nefiind o domnișoară finuță care să posede în posesia ei un evantai. Când a revenit aerul condiționat, am deschis revista și am aflat despre cartea asta. Ei, și am căutat-o prin toate librăriile, chiar îmi doream s-o citesc (și să-mi completez colecția de cărți de sub fereastră, căci mă încăpățânez să rămân un om fără bibliotecă). Dacă întrebam, librărițele mă priveau mirate, mai ales la auzul exoticului cuvânt „douămiiști”. La Eminescu am căutat-o pe calculator (mare invenție) și m-am uitat zâmbind la vânzătoare când am găsit-o în catalog. Ea, tot zâmbind, mi-a spus că n-o mai are.
Fată încăpățânată cum sunt, mi-am comandat-o pe internet. Se ivește însă o problemă, întrucât singurul lucru pe care îl știu despre proaspătul meu domiciu este adresa. Nu știu nici măcar în ce sector este, d-apoi de ce oficiu poștal aparține sau unde se află acesta. Dar voi afla, probabil. Într-o zi.
Să găsești cartea cu poeții douămiiști în București e aproape la fel de greu ca a găsi un plic cu bule de aer. Pe care l-am găsit într-un final, la papetăria de lângă cofetăria care vinde pasteis de nata. Drept pentru care m-am recompensat cu un pastel.
Am citit Nocturne (Cinci povești despre muzică și amurg) de Kazuo Ishiguro și au fost așa cum le prezintă titlul. Din păcate sau din fericire, le-am citit în tren. Mi-a fost drag autorul în “Să nu mă părăsești”, poate din cauza aerului de distopie. Apoi l-am căutat în toate celelalte cărți ale lui și parcă nu l-am mai găsit. În nuvelele astea parcă a reînceput să fie el. Sau poate căutam altceva. Oricum, mi-au plăcut. Erau cu oameni triști.
Pe urmă am observat că e prea vară pentru Pendulul lui Foucault și l-am pus în biblioteca improvizată sub fereastră. Să îl plouă ploaia, să îl bată vântul, să-l roadă furnica.
Mi-e dor să citesc basme.
Acum mă uit peste Lanark. E cam groasă pentru puterile mele de pisică. Poate o carte cu poezii ar ajuta.
Am citit Ispășire de Ian McEvan. Eu persist cu autorul ăsta, fiindcă mi-a plăcut tare mult Dacă nimeni nu vorbește de lucruri deosebite. Ispășire e subiectul de la filmul Atonement, la care sute de mii de oameni s-au uitat anul trecut.
Într-un fel a fost o carte frumoasă. Stilul lui McEvan, cu introspecțiile alea sincere și cu descrierile detaliate, o salvează oarecum de la telenovelă. Pe de altă parte, a avut cea mai neverosimilă scenă de sex pe care am citit-o vreodată. Pe spate scrie că conține unele dintre cele mai reușite scene erotice din literatura contemporană. Știu și eu? Dacă prin reușite se referă la decorativ descrise, da, e posibil.
Cred că vreau o carte în care să mai uit din când în când că citesc o carte. E posibil, totuși, să fi devenit eu morocănoasă și pretențioasă.
