mâna putrezește earî scrisu aicea în veci să găsăște
Eu sunt Dina. Asta e cârciuma mea. Ca la cârciumă, se bea, se discută despre orice și despre nimic, se țipă și se tace. Dacă e liniște, stau într-un colț și deschid o carte. Ești binevenit, călătorule. Primul pahar e din partea mea.
.
În barul ăsta eu pun muzică. La începutul fiecărui post există un cântec. Dacă îți place și îl vrei, apasă unde scrie DivShare și descarcă-l.
Azi am citit Rătăcirile elevului Torless de Musil. Și am vrut înapoi la Omul fără însușiri. Bine, asta a fost o carte potrivită pentru o duminică după-amiază, teoretic. Dar nu pentru persoane care n-au mai ieșit din cameră de câteva zile. Elevul ăsta e ca oricare altul. Să fie la ei, acolo.
Azi am respirat. Mi-am reamintit.
Ploaia care bate în geamurile astea sună altfel.
.
Mi-e dor de cătunul meu sălbatic. Ce o mai fi făcând el? Oare plouă acolo? Cum s-o fi auzind ploaia care bate în ferestrele casei mele? Oare când plouă tare, la mine în curte se formează vreun pârâiaș? Unde duce el? Aș sta pe prispă, învelită într-o pătură groasă (sau în haina ta) și aș priviasculta ploaia. Aș vrea o poză frumoasă acolo, în care să arăt ca și cum mi-ar fi cald și bine, în siguranță cumva.
Azi am văzut oameni care știau. Părea ușor. Trăgeau aerul în piept, pieptul îl primea, plămânii se dilatau conștiincioși, se bucurau de el și-l trimiteau înapoi afară.
Pe urmă am încercat și eu. Dar uite, azi aerul ăsta mare n-a încăput tot în mine. Sau n-a vrut să intre. Și am stat cuminți, eu la un capăt al lumii, aerul la celălalt. Cred că ne-am certat.
Și am zis: hai să las legăturile astea de vise jos și să încerc din nou.
.
Pe urmă m-am uitat la o fotografie care se numea Forgive me Father, for I have spilled. Și m-am întors la visele alea împrăștiate pe jos. Le-am adunat la loc, oricum nu era de niciun folos că le lăsasem.
Și la sfârșit de tot am citit o carte. Se numea Cel ce cheamă ecoul. Prin ea zburau mulți cocori.
.
După ce am făcut cuvintele astea, am început cumva să respir. Și mi-am amintit că cea mai bună pâine din lume se mănâncă la Suhurlui. Mi-ar plăcea să fiu acolo, poate.
Am citit Cutremur de timp și mi-a plăcut mai mult titlul decât cartea. Și ideea mi-a plăcut mai mult decât cartea, dar mai puțin decât titlul. Chiar și coperta portocalie a fost frumoasă. Povestea nu a fost așa minunată. Și tocmai îl apărasem pe Vonnegut în fața Mirunei.
Cred că mi-ar fi plăcut să citesc cartea asta în microbuz (cel care durează două ore, nu cel de patru). Am tot visat că iau autobuzul până la autogară, mă urc și plec peste câmpuri. Dar poate nici pentru asta n-ar fi fost bună.
.
Da.
Mi-ar plăcea să învăț din nou să beau cafeaua fără lapte.
Mă gândeam că pe măsură ce blogul devine un mijloc de comunicare mai decrepit, eu redescopăr plăcerea scrisului aici.
În rest, vecinii mei sunt traficanți de pepeni, am doi piersici în curte, îmi doresc o rochie albastră, dar mă uit pe site-uri cu tricouri.
Iar azi mă simt ca floricicile astea veselici
Cumva, locul ăsta e devenit foarte colorat și plin de lumină. Ceea ce mă bucură.
Silas Ciaran – Snowman building parts for Rico the squirrel
Apuse sunt vremurile când dărâmam garduri, și bine fac. De mult n-am mai construit niciunul și n-aș mai construi vreodată. E bine așa, fără garduri. Cumva, liniștea nu reușea să pătrundă prin ele.
Azi m-am trezit dimineață convinsă că trebuie să scriu. Cum nu puteam scrie neprimenită, m-am spălat, m-am pieptănat, fundă roșie nu mi-am pus, am scos caietul, stiloul și m-am așezat la birou. Unde n-am mai putut să scriu, fiindcă am uitat. Forma. Fondul a rămas, dar ar putea fi rezumat în vreo două propoziții. Dificil.
Mă simt oarecum ca floarea asta
Și pe urmă, e bine. Să stai în casă și să citești în bătaia ventilatorului.
Îmi place ordinea și camera umplută cu muzică. Și mirosul cearșafurilor uscate afară.
M-am hotărât. Birtkenau nu o să fie o cârciumă cu specific, ci cu de toate. Să fie așa, cu ce face Dina: citește, merge la teatru, la concert, la cârciumă, la școală și nimic. E dificil să le pun pe toate separat. Mă gândisem să-l fac blog de cârciumi fiindcă părea a avea un nume potrivit pentru așa ceva. Dar oricum eu n-am bani să mă duc să mânc în oraș toată ziua, așa că ar fi cam suflat vântul pe aici. Așa că va fi și despre asta.
Având în vedere că acum am aragaz și cuptor, mă gândeam să povestesc și când fac o mâncare mai năstrușnică, eventual să o și arăt. Mie îmi place să gătesc, dar câteva luni am fost limitată la o plită electrică (rămasă cu un singur ochi în ultimul timp). Dacă oi fi în stare să fac ceva bun și frumos. Sau măcar frumos, că de bun va trebui să mă credeți pe cuvânt.
Ei, cam asta e.
.
Ieri am căutat prin toate librăriile din Kogălniceanu – Izvor – Unirii – Universitate – Romană o carte. Poezia antiutopică – o antologie a poeziei românești douămiiste. Despre ea am citit în Dilemateca, o revistă foarte utilă pe care o cumpăr lună de lună. Dacă Dilema Veche mi-a folosit la uscat ouăle de paști și la împachetatul farfuriilor, cănilor, paharelor și halbelor când m-am mutat, Dilemateca și-a dovedit valoarea practică în personalul Sibiu-Sighișoara, lipsit de aer condiționat la insistențele unor persoane sensibile. Eu nefiind o domnișoară finuță care să posede în posesia ei un evantai. Când a revenit aerul condiționat, am deschis revista și am aflat despre cartea asta. Ei, și am căutat-o prin toate librăriile, chiar îmi doream s-o citesc (și să-mi completez colecția de cărți de sub fereastră, căci mă încăpățânez să rămân un om fără bibliotecă). Dacă întrebam, librărițele mă priveau mirate, mai ales la auzul exoticului cuvânt „douămiiști”. La Eminescu am căutat-o pe calculator (mare invenție) și m-am uitat zâmbind la vânzătoare când am găsit-o în catalog. Ea, tot zâmbind, mi-a spus că n-o mai are.
Fată încăpățânată cum sunt, mi-am comandat-o pe internet. Se ivește însă o problemă, întrucât singurul lucru pe care îl știu despre proaspătul meu domiciu este adresa. Nu știu nici măcar în ce sector este, d-apoi de ce oficiu poștal aparține sau unde se află acesta. Dar voi afla, probabil. Într-o zi.
Să găsești cartea cu poeții douămiiști în București e aproape la fel de greu ca a găsi un plic cu bule de aer. Pe care l-am găsit într-un final, la papetăria de lângă cofetăria care vinde pasteis de nata. Drept pentru care m-am recompensat cu un pastel.
Ava Inferi – Tempestade
Primul lucru pe care l-am făcut în casa nouă a fost să-mi atârn pe perete tabloul cu Triarii. Înainte de a face patul, de a șterge praful, de a spăla pe jos, de a-mi desface bagajele. Primele cântece pe care le-am ascultat aici au fost de pe albumul Flowers from Exile de la Rome.
E liniște pe strada mea. Dacă mergi puțin, ajungi în Schitu Măgureanu și de acolo trebuie doar să traversezi pentru a intra în Cișmigiu. Probabil voi putea să mă duc la școală pe jos, prin parc, dar trebuie să învăț drumul. Ieri am încercat să ajung aici de la intrarea principală și m-am rătăcit. Dar probabil nu e așa greu de învățat.
Vis-a-vis de casă e Nunțiatura Apostolică. Bineînțeles că nu știam ce înseamnă, dar am aflat că e un fel de ambasadă a Vaticanului. Eram intrigată, fiindcă arbora un steag pe care nu-l recunoșteam. În fața ei stă de pază mereu câte un jandarm. Când ies la geam mă privește. Unul dintre ei a început să mă salute.
Camera mea e foarte mare, cam de două ori cât cea în care stăteam până acum. Are trei ferestre mari prin care intră adieri răcoroase. Perdelele flutură frumos mai ales noaptea. Atunci se aud și greierii.
Am făcut o expoziție pe un perete cu pozele astea. Îmi plac. Sunt legate cu sfoară de cânepă. Pe masa rotundă din colț am întins o eșarfă albastră pe care am așezat o vază. În vază am pus un buchet de panglici, iar în jurul ei câteva lumânări.
Încă nu am bibliotecă, așa că toate cărțile mele stau în stive lângă un perete, așteptând să-și găsească un loc. Pe mine nu mă deranjează să le văd așa. Poate pe ele.
Nu pot să ajung la tavan.
Mi-e bine și liniște aici. Pe stradă încă mai trec precupeți cu pepeni, lapte, bragă sau țigani care cumpără fier vechi. Mă simt cumva în alt timp datorită lor și aspectului caselor.
Am de gând să trăiesc fericită în casa asta. Departe de ce nu-mi face bine.
E iarnă. O să-mi fac o cană de vin fiert și o să stau sub pătură toată ziua. Am obosit de la mersul prin zăpadă. Și mi-au înghețat picioarele.
Am un țurțure lung la geam. Când o să dispară, înseamnă că a venit primăvara. Sau că s-a desprins și a căzut în capul vreunui trecător. Uneori vorbesc cu el, cum vorbesc unii oameni cu florile. El nu crește dacă sunt prietenoasă. Cred că mai degrabă îmi face mie bine să vorbim. Și poate nici nu mai vine primăvara.
Da, tot ninge. Am uitat fereastra deschisă și a intrat zăpada pe geam. S-a făcut un fel de nămete acolo, pe podea. Nu o să fie prea plăcut când se va topi. Aș putea, totuși, să-l arunc afară cu fărașul. În capul aceluiași trecător, eventual.
Stau în pat îmbrăcată în pardesiu și înfășurată cu fularul. Scriu acum cu mănuși în mâini. Nu e greu să scrii cu mănuși decât când ai stilou. Dar atunci poți purta din cele fără degete, am văzut că oamenilor le plac.
Mai târziu, la noapte, o să mă duc afară. O să mă ghemuiesc în zăpadă și voi adormi. Când mă voi trezi, o casă se va fi construit în jurul meu. O să-mi pun pardesiul în cui. Pe urmă o să mă așez în pat lângă tine, să dorm din nou. Zilele astea am nevoie de mult somn. În toate zilele am nevoie de mult tu.
Am, așa, o stare dandyă de când s-a făcut vacanță și pe strada mea. Câteva zile am avut remușcări că n-am și eu, ca oamenii, un loc de muncă serios, unde mă duc de dimineață până seară, muncesc bine și aștept chenzina. Apoi mi-au trecut, fiindcă am timp să citesc și din august, slavă ciocanului, o să am și bani.
Anul trecut, pe vremea asta, dădeam bacul. Anul viitor pe vremea asta cine știe ce o să fac. Voiam să plec, să plec, să plec. Ziceam că m-aș duce la Cluj, până la urmă am ales Bucureștiul. Am zis că o să fie bine și că m-oi descurca eu în vreun fel. Am venit. Mi-a fost greu de multe ori. Mi-e fost frumos de multe ori. Am cunoscut câțiva oameni, pe unii i-am făcut ai mei. Am necunoscut câțiva oameni pe care-i aveam înainte. Era previzibil să fie așa. Am scris mai mult, am citit mai puțin. Am mers la concerte frumoase, am ratat concerte frumoase. Teatru, lecturi publice, lansări de carte, conferințe. Revista Doamna Grasă cu care nu știu ce-o să fie. Facultatea cu mai multe bune decât rele. Și, până la urmă, nu-i așa îngrozitor. Cred că e pe principiul: „I’m sweeping. What else could I do?”
Un copac. Aștept aici, în mijlocul liniștii. E bine să aștept, am ce aștepta. Tot mai vreau să îmi infig rădăcinile în cătun.
Da, postările vor avea un cântec. Să vedem cât m-o ține și asta.
Stau aici, în orașul care miroase a tei. Mă simt ca în vizită, nu pot să întind mâinile, stau dreaptă, mă îmbrac frumos, zâmbesc, mănânc cu furculița și cuțitul, mă spăl pe dinți pe față, fac patul imediat cum mă trezesc, nu mă mai simt deloc acasă. Nici nu aș avea de ce. Nici cafeaua nu-mi place aici.
Cică am altă postură de când port numai fustă. Noroc că am fuste suficient de largi încât să pot încă sta turcește pe covor și să rod dintr-o ciosvârtă, murdărindu-mă pe mâini, întingând în usturoi și bând bere. Bine, asta nu se poate peste tot, doar unde sunt oameni care te fac să te simți acasă chiar dacă nu ești.
Fii te rog bun și spală-mă, piaptănă-mă, îmbracă-mă, du-mă acasă.
Am citit Adameva de Paul Goma. Și nu pot să-mi dau seama dacă este un om foarte frustrat sau un om care vrea să spună adevărul cu orice preț. La fel m-am gândit și când am citit jurnalul lui Adrian Marino. Am impresia că totuși oamenii ăștia nu au realizat tot ce și-au dorit și vor să dea vina pe alții și pe altceva. Dar mi-au plăcut poveștile despre femei și jocurile de cuvinte. Deși pe Marino îl suspectez că uneori e bârfitor degeaba. Pe Paul Goma doar că a adunat foarte multă ură și uneori îl înțeleg.
Cred că sunt pregătită să recitesc Emil Brumaru. S-ar putea să înceapă să-mi placă.
