mâna putrezește earî scrisu aicea în veci să găsăște
Eu sunt Dina. Asta e cârciuma mea. Ca la cârciumă, se bea, se discută despre orice și despre nimic, se țipă și se tace. Dacă e liniște, stau într-un colț și deschid o carte. Ești binevenit, călătorule. Primul pahar e din partea mea.
.
În barul ăsta eu pun muzică. La începutul fiecărui post există un cântec. Dacă îți place și îl vrei, apasă unde scrie DivShare și descarcă-l.
Restaurantul hotelului Sighișoara mă informează pe site că satisface cele mai rafinate gusturi. Ale mele, nefiind prea rafinate, n-au fost satisfăcute, săracele. Mi le-a satisfăcut doar pe cele pentru denumiri, fiindcă toate preparatele erau în meniu fragede, aromate, proaspete, minunate, extraordinare, senzaționale, doar acumaicialăturidenoi.
Piept de porc fraged în crustă picantă cu cartofi copți. Bine, aseară nu realizam că n-am mai auzit sintagma piept de porc folosită până acum. Credeam, probabil, că e ceva bun, precum pieptul de pui. Era, de fapt, o bucată de coastă cu 30% os, 30% grăsime și restul carne tare, parțial fiartă, parțial friptă. Cartofii copți nu puteau fi răi fiindcă nu pot fi gătiți în mai multe feluri.
Medalion de porc cu sos aromat de ciuperci și garnitură la alegere. Alegerea fiind Bratkartoffeln (dacă nu mi se spunea, eu aș fi zis că-s cartofi țărănești, și chiar asta și sunt în restul țării, doar aici au o denumire mai specială). Era bunicel, doar că, deși în meniu se specifica “garnitură la alegere” aceasta era taxată separat, desigur.
Despre ciorbă pot spune doar că nu era rea.
Numai cuvinte de laudă am însă despre House on the Rock. O casă cochetă, în care te servesc fete zâmbitoare îmbrăcate în rochii pe jumătate medievale, pe jumătate amish. Pe pereți sunt tablouri naive, cu mesaje creștine, dar nederanjante, chiar vesele. Nu se bea alcool și nu se fumează, dar se mănâncă plăcintă delicioasă, se stă la mese din fier forjat și se bea suc natural de mere, ceai sau cafea.
Noi am luat micul dejun: sandvișuri prăjite cu cașcaval și zacuscă (nu te-ai aștepta să fie ceva bun, dar este), salată de roșii și mozarella cu măsline și pâine neagră (ca niște oameni simpli, din popor, ce ne aflăm) și cea mai bună plăcintă cu cireșe (deasemenea foarte frumoasă)
La House on the Rock este cam așa și mie mi-a plăcut tare mult:
(Pozele arată bine datorită lui, fiindcă eu n-aș fi în stare, știm cu toții.)
Mi-am dat seama că Birtkenau are un nume potrivit pentru un blog pe care să critic/laud restaurante, cârciumi, bodegi, pensiuni. În principiu locuri unde eu mânc și beu. E posibil să vreau să-l transform în așa ceva și să scriu despre cărți și alte ale mele pe vechiul Oblivionesse sau în altă parte. Sau să le las aici.
Până atunci, sunt la Sighișoara, în cea mai frumoasă mansardă (din Casa Barocă) , pentru zece zile. Cetatea fără oameni veniți pentru festival e foarte liniștită și cuminte, iar camera noastră e astfel:
Ușa se încuie cu o cheie uriașă (pe care plănuiesc să mi-o pun la gât și să umblu așa pe drum),
mobilierul e venit din alt timp
iar ferestruica dă lumină blândă.
De aici (unde există și internet, spre deosebire de la mine acasă, unde nu încă) o să povestesc în următoarele zile despre cârciumi și restaurante sighișorene.
Am citit Nocturne (Cinci povești despre muzică și amurg) de Kazuo Ishiguro și au fost așa cum le prezintă titlul. Din păcate sau din fericire, le-am citit în tren. Mi-a fost drag autorul în “Să nu mă părăsești”, poate din cauza aerului de distopie. Apoi l-am căutat în toate celelalte cărți ale lui și parcă nu l-am mai găsit. În nuvelele astea parcă a reînceput să fie el. Sau poate căutam altceva. Oricum, mi-au plăcut. Erau cu oameni triști.
Pe urmă am observat că e prea vară pentru Pendulul lui Foucault și l-am pus în biblioteca improvizată sub fereastră. Să îl plouă ploaia, să îl bată vântul, să-l roadă furnica.
Mi-e dor să citesc basme.
Acum mă uit peste Lanark. E cam groasă pentru puterile mele de pisică. Poate o carte cu poezii ar ajuta.
Ava Inferi – Tempestade
Primul lucru pe care l-am făcut în casa nouă a fost să-mi atârn pe perete tabloul cu Triarii. Înainte de a face patul, de a șterge praful, de a spăla pe jos, de a-mi desface bagajele. Primele cântece pe care le-am ascultat aici au fost de pe albumul Flowers from Exile de la Rome.
E liniște pe strada mea. Dacă mergi puțin, ajungi în Schitu Măgureanu și de acolo trebuie doar să traversezi pentru a intra în Cișmigiu. Probabil voi putea să mă duc la școală pe jos, prin parc, dar trebuie să învăț drumul. Ieri am încercat să ajung aici de la intrarea principală și m-am rătăcit. Dar probabil nu e așa greu de învățat.
Vis-a-vis de casă e Nunțiatura Apostolică. Bineînțeles că nu știam ce înseamnă, dar am aflat că e un fel de ambasadă a Vaticanului. Eram intrigată, fiindcă arbora un steag pe care nu-l recunoșteam. În fața ei stă de pază mereu câte un jandarm. Când ies la geam mă privește. Unul dintre ei a început să mă salute.
Camera mea e foarte mare, cam de două ori cât cea în care stăteam până acum. Are trei ferestre mari prin care intră adieri răcoroase. Perdelele flutură frumos mai ales noaptea. Atunci se aud și greierii.
Am făcut o expoziție pe un perete cu pozele astea. Îmi plac. Sunt legate cu sfoară de cânepă. Pe masa rotundă din colț am întins o eșarfă albastră pe care am așezat o vază. În vază am pus un buchet de panglici, iar în jurul ei câteva lumânări.
Încă nu am bibliotecă, așa că toate cărțile mele stau în stive lângă un perete, așteptând să-și găsească un loc. Pe mine nu mă deranjează să le văd așa. Poate pe ele.
Nu pot să ajung la tavan.
Mi-e bine și liniște aici. Pe stradă încă mai trec precupeți cu pepeni, lapte, bragă sau țigani care cumpără fier vechi. Mă simt cumva în alt timp datorită lor și aspectului caselor.
Am de gând să trăiesc fericită în casa asta. Departe de ce nu-mi face bine.
E iarnă. O să-mi fac o cană de vin fiert și o să stau sub pătură toată ziua. Am obosit de la mersul prin zăpadă. Și mi-au înghețat picioarele.
Am un țurțure lung la geam. Când o să dispară, înseamnă că a venit primăvara. Sau că s-a desprins și a căzut în capul vreunui trecător. Uneori vorbesc cu el, cum vorbesc unii oameni cu florile. El nu crește dacă sunt prietenoasă. Cred că mai degrabă îmi face mie bine să vorbim. Și poate nici nu mai vine primăvara.
Da, tot ninge. Am uitat fereastra deschisă și a intrat zăpada pe geam. S-a făcut un fel de nămete acolo, pe podea. Nu o să fie prea plăcut când se va topi. Aș putea, totuși, să-l arunc afară cu fărașul. În capul aceluiași trecător, eventual.
Stau în pat îmbrăcată în pardesiu și înfășurată cu fularul. Scriu acum cu mănuși în mâini. Nu e greu să scrii cu mănuși decât când ai stilou. Dar atunci poți purta din cele fără degete, am văzut că oamenilor le plac.
Mai târziu, la noapte, o să mă duc afară. O să mă ghemuiesc în zăpadă și voi adormi. Când mă voi trezi, o casă se va fi construit în jurul meu. O să-mi pun pardesiul în cui. Pe urmă o să mă așez în pat lângă tine, să dorm din nou. Zilele astea am nevoie de mult somn. În toate zilele am nevoie de mult tu.
Am citit Ispășire de Ian McEvan. Eu persist cu autorul ăsta, fiindcă mi-a plăcut tare mult Dacă nimeni nu vorbește de lucruri deosebite. Ispășire e subiectul de la filmul Atonement, la care sute de mii de oameni s-au uitat anul trecut.
Într-un fel a fost o carte frumoasă. Stilul lui McEvan, cu introspecțiile alea sincere și cu descrierile detaliate, o salvează oarecum de la telenovelă. Pe de altă parte, a avut cea mai neverosimilă scenă de sex pe care am citit-o vreodată. Pe spate scrie că conține unele dintre cele mai reușite scene erotice din literatura contemporană. Știu și eu? Dacă prin reușite se referă la decorativ descrise, da, e posibil.
Cred că vreau o carte în care să mai uit din când în când că citesc o carte. E posibil, totuși, să fi devenit eu morocănoasă și pretențioasă.
Uite niște fragmente simpatice din Viața începe vineri de Ioana Prâvulescu, pe care le-am selectat mai demult pentru un număr din Doamna Grasă:
1.
Portarul luă Universul, îl depărtă cam mult de ochi și citi rar, silabisind:
-„Di-ver-se. Știre din revista Bor-del-… Bor-der-and…Borderland. Planeta Marte și Marțienii.” Asculți? Și continuă strecurând comentarii proprii, cum făcea mereu: „Aflați dar că mar-ți-e-nii nu mănâncă carnea de animale, dar se servesc de ma-muți ca animale de transport. Caii lor sunt mari cât po-ne-ii noștri”. Cât po-ne-ii noștri? Care ponei? „Boii lor sunt mai mici – adică noi avem boi mai mari – și au un singur corn. Mar-ți-e-nii au vederea foarte pă-trun-ză-toa-re. Au învățat să sboare, dar numai la distanțe mici. Umblă pe apă cu aceeași ușurință ca pe uscat. Orice răsboi este des-fi-in-țat pe Marte. Guvernul este the-o-cra-tic. Au două-spre-zece state. Nu au pro-pi-e-ta-te.”
-Atunci nu mă duc pe Marte. Aici am țara me, propietatea mea, casa mea, cu grădina mea, nevasta mea, porumbeii mei și prunii mei – a închis portarul discuția și ziarul, lămurit deplin cu marțienii.
2.
Era mic atunci, mic de tot, și mâncau împreună cireșe pietroase. Mamaia i le rupea în două ca să le poată mesteca mai ușor. El a luat una și, spre uimirea lui, a descoperit că ceva drăguț se ițește și se mișcă ușurel acolo înăuntru, ca coarnele melcului. I-a arătat mamaiei și ea a spus Pfui!, iar când el a-nceput să râdă, au repetat operația la fiecare cireașă, și când apărea un viermișor, ea spunea Pfui! și râdeau amândoi de-i durea burta. Cireșele fără viermi n-aveau nici un haz, le lăsau deoparte, numai cele în care era mișcare îi interesau. A fost una din zilele cele mai fericite de care-și amintea și de-atunci Nicu socotea că numai atunci când râde este o zi bună. Și azi era. Mamaia îi spusese că ea după moarte își dorește să se transforme într-o vrabie, să fie foarte atent la vrăbii, poate că e și ea acolo, țopăind printre ele, deși îi era greu să și-o închipuie țopăind, fusese o femeie destul de țeapănă, umbla anevoie până și prin casă. Er foarte greu s-o recunoască, toate vrăbiile seamănă între ele, și nici una n-a părut încă să se bucure în mod deosebit la întâlnirea cu el.
3.
De la o vreme burta lui Nea Cercel se comporta ca un animal, îi dădea semne, iar el îi vorbea cum le vorbea și porumbeilor. De pildă, azi-dimineață, când s-a trezit, burta a-nceput imediat să chițăie, iar el i-a spus : „Ia te uită, te-ai trezit și tu?” Vorbise cu glas tare, așa că nevasta i-a răspuns pe un ton sec: „De când! Doar mă scol în fiecare zi înaintea ta.” Ceva mai încolo, Cercel îi spusese burții neliniștite: „Hai porumbițo, să mâncăm!”, iar nevasta crezuse că despre ea e vorba și se cam mirase.
4.
M-am gândit: dacă-mi pun corsetul și mă aranjez, sigur n-o să vină. Dacă nu mi-l pun, s-ar putea să vină, și-atunci cum apar eu așa în fața lui, în lumina cea mai proastă și-n talia mea cea mai largă? Totuși, dacă nu-mi pun corsetul, am două bucurii: că stau lejer și că, dacă nu vine, nu cad în comicul pregătirii zadarnice.
M-am surprins comparând începutul unei cărți de Truman Capote (Alte glasuri, alte încăperi) cu începutul de la Ion. Atunci mi-am zis că ar trebui să iau o pauză de la cărți și să mă duc să lucrez pământul. Dar chiar semăna.
M-am hotărât că nu-mi prea place acest domn. Prea bibilește narațiunea încercând să o facă să pară veridică.
Ieri m-a plouat ploaia și am răcit. Nu mi-e foame, nu mi-e sete, dar mi-e dor de codru verde.
Nu mai am mult de așteptat.
Trebuie să mă așez pe iarbă. Să ascult o piatră. Să curgă apă. Să ating pământul. Să mângâi un copac.
