mâna putrezește earî scrisu aicea în veci să găsăște
Eu sunt Dina. Asta e cârciuma mea. Ca la cârciumă, se bea, se discută despre orice și despre nimic, se țipă și se tace. Dacă e liniște, stau într-un colț și deschid o carte. Ești binevenit, călătorule. Primul pahar e din partea mea.
.
În barul ăsta eu pun muzică. La începutul fiecărui post există un cântec. Dacă îți place și îl vrei, apasă unde scrie DivShare și descarcă-l.
Am făcut o pauză de la Orbitor pentru o altă recitire – Mircea Ivănescu. Despre poeți nici nu știu ce să spun. Spun ei, uite:
S-a cam terminat ce a fost
sunt gesturi sufletești pe care nu le-am făcut niciodată.
și care nici nu mai sunt cu putință acum, – au trecut.
cum ar fi, de exemplu, într-o seară de iarnă,
când e zăpadă multă, licăritoare, înțepătoare, în luminile
de la ferestrele mari dinspre curte, – să ieși pe ușa din față,
și cu lumina holului în spate, să stai
privind afară – dar orb. – și frig, foarte frig. -
doar că sărbătorește frig. – o noapte de iarnă.
și curtea-n zăpadă. dincolo, deodată nimic.
nimic. vremea rămasă aici, în zăpada cu ace
tremurătoare. în lumina din spate, în această
fără sfârșit clipă, în care stai în prag, să privești
nici nu vezi ce -, și pe urmă vezi că a trecut iarna.
și acuma, chiar dacă mai mergi să deschizi ușa din față,
e prea târziu.
.
Eu am scris în ultimul timp niște poezii pe care vreau să le vadă oamenii. Nu le-aș pune pe blog, că am pățit altădată lucruri care nu mi-au plăcut din cauza asta. Poate că o să scot o carte învelită în scoarță de copac. Mai târziu, după ce mai dorm puțin.
Am, așa, o stare dandyă de când s-a făcut vacanță și pe strada mea. Câteva zile am avut remușcări că n-am și eu, ca oamenii, un loc de muncă serios, unde mă duc de dimineață până seară, muncesc bine și aștept chenzina. Apoi mi-au trecut, fiindcă am timp să citesc și din august, slavă ciocanului, o să am și bani.
Anul trecut, pe vremea asta, dădeam bacul. Anul viitor pe vremea asta cine știe ce o să fac. Voiam să plec, să plec, să plec. Ziceam că m-aș duce la Cluj, până la urmă am ales Bucureștiul. Am zis că o să fie bine și că m-oi descurca eu în vreun fel. Am venit. Mi-a fost greu de multe ori. Mi-e fost frumos de multe ori. Am cunoscut câțiva oameni, pe unii i-am făcut ai mei. Am necunoscut câțiva oameni pe care-i aveam înainte. Era previzibil să fie așa. Am scris mai mult, am citit mai puțin. Am mers la concerte frumoase, am ratat concerte frumoase. Teatru, lecturi publice, lansări de carte, conferințe. Revista Doamna Grasă cu care nu știu ce-o să fie. Facultatea cu mai multe bune decât rele. Și, până la urmă, nu-i așa îngrozitor. Cred că e pe principiul: „I’m sweeping. What else could I do?”
Un copac. Aștept aici, în mijlocul liniștii. E bine să aștept, am ce aștepta. Tot mai vreau să îmi infig rădăcinile în cătun.
Da, postările vor avea un cântec. Să vedem cât m-o ține și asta.
Cântecul ăsta mi se pare vâscos și greu ca înaintarea mea prin primul volum din Orbitor. Cumva, nu știu cum, una dintre cărțile mele preferate s-a transformat în această carte ilizibilă, această carte. Parcă îmi găsesc urmele pașilor prin ea și parcă totuși n-au fost pașii mei. Mă întreb cum nu m-am pierdut prin mațele ei, prin încrengătura umedă a detaliilor, cum n-am căzut printre găurile din universul de litere când am citit-o prima dată.
Era, cred, destul de potrivită pentru mine. Pe vremea aia scriam și eu foarte anatomic, cu mult mai mult trup. Probabil îl descoperisem pe al meu și îl foloseam pe post de stilou. Am găsit o proză de-ale mele de atunci(înainte de a citi cartea, totuși) unde era vorba de un spital de cărămidă roșie din care luna se hrănea, prelungită cu un axon. Internații erau înrădăcinați în paturi de pământ viermănos. Îi descriam. Totul era gelatinos, uterin, închis ermetic. Nu îmi mai amintesc de unde aveam senzațiile astea, dar pot să înțeleg de ce mi-a plăcut să le citesc.
Le-am uitat, nu-mi mai place. Într-un fel sunt ale mele și într-un fel sunt foarte departe.
Dar pe la sfârșitul volumului am început să-mi amintesc.
Joaca de-a universurile-matrioșcă, copilăria cu spațiul ei mare și înfricoșător, fluturii, carnea. Cartea asta are un trup, și nu e un trup de fluture. Între timp, eu m-am obișnuit cu mașinării livrești curate și încheiate la nasturi, fără viermi, fără secreții, pentru că fără corp.
Cred că o să-mi placă să recitesc celelalte două volume. Știu acum ce găsisem în ele.
Cred că m-am obișnuit ca toate cărțile să fie frumoase. Bine, asta se bazează în primul rând pe faptul că îmi place scriitorul. Dar cartea asta m-a depășit.
Una dintre personaje e atacată, pe munte, de doi câini negri, pe care îi vede ca întruchiparea răului. De atunci are o revelație și se întoarce spre divinitate. Când era tânără a fost comunistă și uau, ce descoperire, comunismul e un câine negru. Pe urmă vizitează un lagăr și, surpriză, nazismul e un câine negru. O, Doamne, cât rău poate exista în oameni, o, o câinii negri! Și o poveste de dragoste a ei cu bărbată-su și a naratorului cu fiica lor.
Și finalul, cică:
“câinii se îndepărtează tot mai mult, devenind pete negre în cenușiul zorilor, pierind de cum intră printre dealurile submontane, de unde se vor întoarce să ne hărțuiască într-o altă zi, undeva în Europa”. Subtil într-adevăr, nu m-aș fi gândit.
Iar mie îmi place să citesc și despre rău, și despre câini, și despre dragoste, și despre politică. Și totuși aici parcă a fost prea simplu și schematic totul, prea a îmbrăcat repede un schelet cu carne. M-am simțit ca la o lecție, aveam senzația că după fiecare pagină mă întrebă dacă am înțeles, iar eu, cu mâinile la spate și cu batistuța în buzunar, trebuia să dau din cap că da.
.
M-am apucat să recitesc Orbitor. Nu îmi aminteam că e un text așa gros și plin de detalii, parcă era mai aerisit, cred că am selectat atunci doar ce mi-a plăcut. Acum mă cam obosesc îngrămădirile, am chef să înot liber prin carte.
Stau aici, în orașul care miroase a tei. Mă simt ca în vizită, nu pot să întind mâinile, stau dreaptă, mă îmbrac frumos, zâmbesc, mănânc cu furculița și cuțitul, mă spăl pe dinți pe față, fac patul imediat cum mă trezesc, nu mă mai simt deloc acasă. Nici nu aș avea de ce. Nici cafeaua nu-mi place aici.
Cică am altă postură de când port numai fustă. Noroc că am fuste suficient de largi încât să pot încă sta turcește pe covor și să rod dintr-o ciosvârtă, murdărindu-mă pe mâini, întingând în usturoi și bând bere. Bine, asta nu se poate peste tot, doar unde sunt oameni care te fac să te simți acasă chiar dacă nu ești.
Fii te rog bun și spală-mă, piaptănă-mă, îmbracă-mă, du-mă acasă.
Am citit Adameva de Paul Goma. Și nu pot să-mi dau seama dacă este un om foarte frustrat sau un om care vrea să spună adevărul cu orice preț. La fel m-am gândit și când am citit jurnalul lui Adrian Marino. Am impresia că totuși oamenii ăștia nu au realizat tot ce și-au dorit și vor să dea vina pe alții și pe altceva. Dar mi-au plăcut poveștile despre femei și jocurile de cuvinte. Deși pe Marino îl suspectez că uneori e bârfitor degeaba. Pe Paul Goma doar că a adunat foarte multă ură și uneori îl înțeleg.
Cred că sunt pregătită să recitesc Emil Brumaru. S-ar putea să înceapă să-mi placă.
Scriitorii mei preferați rămân cum i-am apucat. Pe Saramago o să-l știu cum l-am aflat după ce am citit Eseu despre orbire: bătrân, dar capabil să povestească despre elefanți.
Nu știu dacă îmi place să știu că unul dintre scriitorii mei vii preferați a devenit un scriitor preferat mort. Dar probabil asta se întâmplă și cu ei.
De ce trebuie să amintesc asta aici? Pentru că mi-era drag. Și mi-a plăcut să-l citesc și a fost unul dintre motivele pentru care mi-am ales să învăț portugheza. A fost o perioadă în care v-am bătut la cap cu Eseu despre orbire ca și cum ar fi fost singura carte din lume. Încă mai cred că e printre puținele, încă o mai recomand. Nedreptățindu-le pe celelalte ale lui.
Doamne, ce dor îmi era să citesc! Așteptam să îmi dez-ocup mintea de toate cu niște pagini.
Și a fost James Frey – Prietenul meu Leonard.
Citisem O mie de fărâme și mi s-a părut umană, nu încă o poveste despre drogați.
Frey scrie foarte simplu, cu propoziții scurte, aproape cinematografic, dar nu decorativ. Lumea lui n-are fond de ten din metafore, ci are probleme și sentimente. Are un băiat care a ieșit de la închisoare și vrea să facă lucruri normale: să aibă o casă, o slujbă, o femeie. Și se străduiește.
Așa sunt lucrurile între oameni. Uneori urâte și dureroase, alteori luminoase și curate. Nu le mai gândesc în termeni de simplu și complicat, cred că nici autorul nu le gândește așa.
Pe Leonard l-a cunoscut la dezintoxicare. Acum are afaceri ilegale, apare și dispare. Ajută și iubește. E bun. Și-l iubim și nu-l judecăm, îl luăm așa cum este.
Aș mai vrea să citesc lucruri scrise așa.
.
Și m-am gândit la fata care a venit și m-a pupat pe frunte când îmi era rău. Mulțumesc, pruncă. Tu știi să fii un copil bun.
S-a făcut vară. În curând se face și vacanță. Mi-au rămas de dat cele mai plictisitoare trei examene. Mi-a revenit cheful să scriu despre mine. Mă supun chefului.
De săptămâna viitoare o să am timp de citit. O să îmi iau un rucsac de cărți și nu am de gând să fac nimic altceva decât să dorm și să citesc. Numai să stau în casă și să înot printre cuvinte. Eventual să repet experiența de acum câteva zile, când m-am trezit la 4 dimineața și am ieșit afară, unde m-am întins pe bancă și pe iarbă și am ascultat privighetoarea. Da, există privighetoarea în miezul Bucureștiului, trebuie doar să fii suficient de treaz încât să o auzi.
Vreau plimbări noaptea prin parc. Să fie răcoare și pustiu. Să mergem, să stăm pe iarbă, să fie liniște.
Mă pregătesc pentru prima vară bucureșteană. Am nevoie de un frigider plin cu apă, bere și vin și de un congelator în care să trăiască cuburi de gheață. Mai am nevoie de piersici pe care să le iubesc, să le prețuiesc și să le mănânc. O să mă ocup cu lucruri frumoase, cum ar fi să merg la cârciumi și să povestesc apoi, pe hârtie, cum a fost, ce-am mâncat și ce-am băut. O să corectez și niște scrise. O să fie bine.
Mi-e dor să lenevesc pe prispă, la țară. Să fiu copil cu bunicii. Ei știu să fie oameni, să mă aștepte și să se bucure când vin. Ei cred că să mă primească bine înseamnă să-mi frigă un pui și să-mi facă brânzoaice și eu sunt pentru aceasta. O să mă plimb pe dealuri și o să mă ascund de soare sub mărul de la islaz. O să-mi pun pălăria de paie și o să mănânc fructe direct din copac, apoi o să mă murdăresc de roșii coapte pe bluză. După un timp o să merg la vie, când o să se coacă strugurii, și o să-i culeg – mă voi întoarce cu unghii negre de tanin, bronzată și zâmbitoare.
Aștept cu nerăbdare să-mi încep ultima lună de vară într-un oraș transilvănean frumos, printre clădiri vechi și străzi pietruite. Visez la dimineți leneșe în casă și nopți pe terase cu muzici frumoase și beri reci. La liniște și tihnă pentru care nu orașul să fie de vină. Asta va fi cel mai frumos.
Mi-e dor de femeia cu pisică și fotolii roșii. Mi-e tare dragă. Îmi place să o văd de fiecare dată când vin în Galați, să vorbim și să împărțim o cafea, o timișoreana la pet sau un vin roșu. E a mea, e aproape. Cu ea lucrurile sunt firești și vorbele curg normal. Și e tare bine așa.
Vreau să scriu mai mult. Mai vreau să ajung la mare măcar într-o noapte, să mă scald cel puțin o dată.
O să fie vară, o să fie vacanță. Și uite așa a trecut aproape un an de București.
De azi înainte am de gând să fiu un copac. Nu mai am chef deloc să fiu femeie, un copac ar fi mult mai frumos.
Un nuc, dacă se poate. Ca să pot avea o coroană mare, rotundă și rădăcini puternice și adânci. Nucul e bun, face nuci pe care poți să le culegi și să le pui în sac, sau pe prispă, sau în pod. Pe urmă, nucile astea sunt tare utile în gospodăria omului, fac prăjitura gustoasă, sau poți să le spargi așa, să le tăvălești prin sare sau prin miere și să le mănânci cu prietenii. Sunt bune nucile, nu sunt degeaba. Plus că se strică greu, nu-s ca cireșele sau perele, sau mai rău, căpșunele, de care nici n-apuci să te bucuri că gata, nu mai sunt bune. Da, știu, căpșunele nu cresc în copac, dar am eu o problemă cu ele, la mine la țară e un câmp de căpșune, te duci acolo, stai aplecat, culegi și te întorci cu un castron, o găleată, o ladă, o valiză de căpșune și ele tot mai rămân acolo pe pământ, ca proastele, și dacă plouă gata, s-a zis cu ele. Noi facem multă dulceață din ele, și prăjitură, dăm și la vecini, de toate facem. Dar nuc nu avem decât pe Mânjina, acolo sunt 10 hectare de pământ al meu și o margine cu trei nuci mari, când eram mică bunicii mergeau la prășit și mie îmi făceau un cort din cearșafuri albe sub nuci. Era răcoare, veneau niște furnici mari cu aripi și tot felul de alte gângănii, se vedeau tare frumos pe pânza albă, mă uitam la ele și nu mă plictiseam. Pe urmă mai erau și prigori, ăștia sunt frumos colorați și fac ca rațele, vin în stoluri mari, dar cuibăresc în lut, nu în copaci, își sapă niște vizuini în maluri și stau acolo, în loc să aibă cuib în copac, ca niște păsări normale. Habar n-au prigorii ce-i bun în viață, în loc să stea la aer se înfundă în pământ. Poate nu le place lumina. Nici mie nu-mi place, ba da, dar numai dimineața, e în zori așa o lumină frumoasă, albastră, mai mare dragul să o privești printre gene. Dar la lumina aia nu pot să mă uit singură.
Cum ziceam, vreau să fiu un nuc. Unul mare. Cu un trunchi gros care să fie legătura între coroana de sus și coroana de jos. Rădăcinile merită și ele să fie numite coroană, ce dacă sunt în pământ și nu le vede nimeni? Aș sta locului, că mie îmi place să stau. Aș face frunze de-alea care miros frumos și cu care poți să te speli pe cap. Înainte mă spălam și eu cu frunze de nuc, dădeau un luciu frumos părului dar îmi rămânea maroniul ăla sub unghii și credeam că o să mă râdă copiii că-s jegoasă.
Dacă aș fi un nuc n-aș avea nevoie să știu dacă stă cineva la umbra mea sau mă culege careva, cred că mi-aș fi de-ajuns. Cred că dacă ar ploua m-aș bucura totuși. Acum mă bucur când plouă, deși nu prea mă ajută cu nimic. Dacă sunt afară stau în ploaie. Deci probabil m-aș simți bine și ca nuc, așa, curat și sătul cum aș fi după ploaie. E frumos să fii curat și sătul. Dacă ești om îți mai trebuie puține lucruri. Dacă ești copac nu-ți mai trebuie nimic. Cred că e bună viața de nuc, rar se întâmplă să nu plouă chiar deloc. În plus par foarte rezistenți, nu cred că-i mișcă pe ei din loc o secetă, două.
Probabil e frumos să fii de lemn viu, nu din lemn mort ca o masă. Să crești în inele, în ramuri, să dai muguri, frunze, flori, fructe. Nucile pot fi numite fructe? Și ele par așa, tot din lemn, îmi place că e nevoie de o strădanie ca să le mănânci. Bine, dacă ești bărbat nu trebuie prea multă strădanie, că iei două în mână și le spargi una de alta fără efort, dar dacă ești fată e mai greu, uneori nici nu-ți încap două nuci în mână.
…..
Uite așa îmi place mie să mă joc uneori și să scriu ca și cum aș vorbi, ca și cum aș fi copilă. Mi-e drag să fiu copilă. Când eram mică nu scriam așa, scriam altfel. Ziceam că “Norii suri amenință cu ploaia. Îi privesc și mă gândesc la vara care abia a trecut. Toamna începe să-și arate colții”. Așa începea prima compunere pe care mi-a apreciat-o învățătoarea. Pe urmă spuneam că dincolo de nori e cerul, planetele, soarele și despre cum toate sunt departe și eu mă sui în nori și departele devine aproape, le ating cu mâna și le aranjez cum vreau eu. Eram mică. Și acum mai sunt, uneori.
…..
Ei, de fapt vreau să stau într-o îmbrățișare, acolo e liniște, foarte liniște. Dar îmbrățișarea nu e departe, e plecată numai puțin și o să vină înapoi. Când o să vină, eu nu o să mai vreau să scriu despre copaci, nici despre cum nu fac nimic toată ziua, o să-mi ajungă și o să mă bucur. Pot să o aștept, că sunt cuminte, am mai zis că sunt. Uite, azi am ascultat toată ziua Forbidden Site, am făcut paste cu ciuperci și am învățat la folclor. N-a fost chiar atât de rău, dar cel mai bine e tot în îmbrățișare.
