Birtkenau

Știți că mie îmi place la concerte. V-am mai povestit eu cum mă duc și mă lipesc de scenă. Așa că am hotărât ca duminica asta ar fi potrivită pentru un recital susținut de taraful de satane negre Mayhem.

Zis și făcut. Mi-am luat bărbatul de mână și am pornit spre Cluj.

Trenul trebuia să facă 9 ore până acolo, ceea ce ni se părea mult. Nu-i nimic, a făcut 11. Am avut o noapte întreagă în care să admirăm pe geam întunericul, să simțim căldura lipindu-ne tricourile de spate, să bem bere care numai rece nu era, să socializăm cu moși pe coridor și să încercăm să dormim înghesuiți într-un compartiment mic.

Am ajuns într-un final la Cluj. Ne-am urcat într-un taxi, noi, ochii noștri lipiți și cearcănele cearcănelor. La pensiune, oamenii deosebit de înțelegători ne-au informat că, desigur, ziua hotelieră începe de la ora 12, iar camera este închiriată. Era 7 dimineața și nicio cârciumă deschisă, așa că ne-am dus pe malul unui lac, unde am vizionat plini de încântare niște broaște, câteva rațe cu boboci și vreo 5 bătrâni care pescuiau în jurul unui semn cu pescuitul interzis. Apoi am fost la o benzinărie, unde am mâncat și am băut la suprapreț, cu drag și spor.

Așa. Am ajuns la pensiune, am dormit și noi nițel, ca niște oameni. Seara cică să mâncăm românește la un restaurant rustic multlăudat, Casa Ardeleană. Amenajat frumușel, nimic de zis, autentic – cuptor de pâine, covoare și blide pe pereți, chelneri în costum popular, mese din lemn pictat. Să fiu cârcotașă și să menționez: pâinea de casă nu era chiar de casă, așa pufoasă, albă și afânată. Mergea perfect lângă vinul botezat și țuica promisă ca din partea casei, dar care venea numai la cerere. Am mâncat-o cu multiplele ciorbe din meniu, dintre care erau disponibile numai două (am încercat una, cred că rămăsese pe fundul ceaunului din timpuri mai vesele). Gulașul a fost chiar bun, ca și jumara, șunca de porc și brânza de burduf. Bine, suntem noi niște mâncăi și ne plac mâncărurile astea neaoșe, grase și urâte. Cât despre muzică, era frumoasă și ardelenească, am putut să trec cu vederea scurtimea playlistului.

A doua zi: Mayhem! Unii ne-am spălat și pieptănat frumos pletuța, pregătind-o pentru scuturat, alții ne-am pregătit camerele și ne-am îmbrăcat tricoul și-am pornit spre Irish music pub. Când să coborâm din taxi, ochiul meu vigilent zărește o hârtie lipită pe ușă și scrisă cu markerul: Concertul Mayhem s-a anulat. Banii pe bilete se vor returna integral etc etc. Un organizator stătea acolo și explica cui voia să asculte că domle, ei au făcut tot ce au putut. Că n-au mai putut ăia să ajungă din motive obiective (și obscure mie).

Mda. Începea ăla să ne spună că uite, alții au venit din Norvegia și din Rusia ca să-i vadă pe Mayhem. Toată stima pentru cei din Norvegia. Uite, când o să cânte formația Vepres acolo, promit că o să mă duc să-i ascult (ăștia Vepres sunt unii de la mine de la Galați care cântă despre „Mă cac în barul lui Matei”). Că doar na, noi avem salarii-pensii-burse comparabile cu ale lor și ne permitem să mergem așa, degeaba, până la Cluj pentru 2 zile, să stăm jumătate de viață în tren, să dăm o căruță de bani pe cazare și pe avion și apoi să ne spui: da, dar uite, alții au venit de mai departe.

Nu mă interesează a cui a fost vina, scuzele și poveștile. Nici lăutarii care consideră că e un efort prea mare să onoreze o promisiune, nici organizatorii care te consolează astfel, nici oamenii care se resemnează cu „ Lasă, ce, au mai fost țepe și anulări de-astea”, „Așa-i în România” sau „Lasă fată, măcar ai fost la Cluj”.

Mă depășește cum nimeni nu-și mai asumă nimic. E simplu să vorbim și e cu atât mai simplu să spunem „Dar uite, nu e vina mea.” și „Tu suferi, dar iată, altul suferă mai mult”.

În fine. Biciușca mamii lor. Uite și de-asta mă duc eu în cătun, că lucrurile nu-s cum trebuie. Și cine să se străduiască să le repare? Mai bine ne mulțumim cu ele, că doar altora le e și mai rău. Efort? Timp? Bani? O bagatelă. Suntem dispuși să ni le sacrificăm ca să primim nimic și nici nu trebuie să ne pară rău.

Ce minunat e totul. Să zâmbim și să ne resemnăm cu chestii făcute deloc sau pe jumătate.

Și nu accept răspunsul “E doar un concert, ce te ambalezi așa?”. Fiindcă nu doar despre un concert e vorba, de fapt.

Ieri m-a oprit un băiat să îmi pună niște întrebări, făcea un sondaj pentru nu știu ce seminar de dezvoltare personală. Mi-a dat și o foicică despre, dar eu am uitat-o pe undeva. Oricum nu vreau să mă dezvolt personal, eu mă simt bine așa nedezvoltată.

Prima întrebare era despre scopul meu în viață. I-am spus ce spun tuturor, că vreau să mă fac profă de română, să mă mut la țară, să am bărbat și copii și să trăiesc acolo omenește. Băiatul face niște ochi mari și zice: Nu asta, ci scopul tău în viață! Păi ăsta e. Și nu vrei și tu ceva concret? Aici chiar m-a pierdut. Nu e destul de concret? Mi-a explicat că trebuie să vreau să evoluez, să mă desăvârșesc, să fiu fericită, să ajung la cunoașterea de sine, etc. Astea fiind, în opinia sa, scopuri concrete în viață, nu ceva atât de pământesc ca ce-mi doresc eu.

Nu știu. Eu sunt așa, o fată care nu prea știe ce e aia să evolueze. Dacă nu îmi mai crește o mână sau nu învăț să mă camuflez în mediu, nu cred că-mi doresc. De maturizat mă maturizez și fără să mă străduiesc, nu-mi trebuie seminarii și cărți de auto-ajutorare. Există destule obstacole în viața reală, de ce să mă chinui cu unele imaginare?

Există oameni care trăiesc așa, într-un balonaș, fără nicio experiență, și așteaptă de la alții să-i învețe cum să fie fericiți și cum să-și atingă scopul în viață? Probabil, dar fie la ei acolo, că mi-e frică de lumea lor. Adică mergi la seminarul ăsta și ieși desăvârșit sau, mă rog, ți se arată drumul spre?

Nici nu știu de ce-s așa indignată de practicile astea. De fapt nu-s indignată, cât depășită. Când a devenit atât de greu să crești încât trebuie să vină niște specialiști să te țină de mână și să te învețe cum să fii fericit? Și când s-au inversat scopurile, de s-au umplut niște cuvinte aproape goale și abstracte cu mormane de sensuri?

Lumea asta e din ce în ce mai puțin a mea. Până la urmă, eu nu știu decât să citesc, să vorbesc, să beau și să iubesc.

Nu pot să îmi dau seama dacă mi-au plăcut prozele lui Truman Capote din Muzică pentru cameleoni.

Pe de o parte, mi s-au părut foarte șlefuite, bine încheiate la toate șireturile, cu efecte bine dozate și destul de înghețate din cauza asta. Pe de altă parte, m-au mișcat, deci scopul a fost atins. Nici nu-s postmoderne, cu scheletul la vedere, mizând doar pe desconstrucție. Dar în spatele aranjamentului frumos se vede foarte bine pe ce sunt edificate. Este evidentă experiența de scriitor și naturalețea e destul de jucată. Bine jucată, într-adevăr, dar nu perfect, încât să nu văd păpușarul.

Doar poate că pe asta și mizează Capote. E un fel de a spune: iată, pot să fac proză exemplară. O să îți arăt cum se face frumos și curat și o să-ți placă, iar dacă exersezi mult poți și tu. Uite, eu am muncit la ele ca să le simți tu așa. Și chiar îi iese. Numai că mie îmi place să fiu dusă de nas.

Cred că-mi plac prea mult poveștile ca să am ceva de reproșat. Și totuși.

Mie îmi place Rome. Mi-e cea mai dragă dintre formațiile de neofolk. I-am ascultat cam în orice situație, de la învățat pentru Bac până pe plajă, la mare. Am fost la concert în toamnă și mi-au plăcut și live.

Mi se par o formație cumințică doar în aparență. La suprafață, par calmi, cu versuri poetice, cu o linie melodică nu prea complicată. Teoretic, urechile mele care jubilează când sunt găurite cu chitară complicată și cu urlete n-ar trebui să fie fascinate de cântecele lor simpluțe. Dar tot simt ceva dincolo de linia melodică și de versuri. Tristețea postmodernă lucidă și care încearcă resemnarea, dar n-o reușește.

Aproape am învățat pe de rost melodiile de pe Flowers from Exile. Acum au scos un album nou, Nos chants perdus, care mi-a plăcut de la prima ascultare, ca și cel dinainte. Iată o mostră

Rome mi se pare ca lumea mea. Aparent monotonă, dar cu ale mele ușor de găsit sub suprafața netedă. Bunele și relele înfășurate într-un fel de sensibilitate care încearcă să le privească din depărtare.

” Chestiunea esențială o constituie responsabilitatea deciziilor luate de toți cei implicați în conceperea și aplicarea unor modele de curricula. Oricare dintre ei își asumă sarcini divine; sunt așadar moire, dar moire într-o lume fără zei, în care Ananke a murit, iar responsabilitatea predestinării nu mai poate fi atribuită unei divinități abstracte. Cercetătorii, designerii și managerii curriculari trebuie să-și ia, ei înșiși, această responsabilitate cumplită. Aceasta este deosebirea teribilă dintre lumea mitică și lumea reală.”

În primul rând, iubesc cartea lui Negreț (profesorul meu de pedagogie) – Teoria generală a curriculumului educațional (din care am extras citatul). Cine ar fi crezut că voi citi cu atâta drag, când tratează un asemenea subiect? Nici nu mai spun că e interesantă, cultă, aplicată. E frumoasă. Titlul sună absolut arid, dar conținutul e atât de bine scris încât ai impresia că citești literatură, filosofie și mai mult de-atât. Îmi pare foarte bine că l-am avut profesor și zâmbesc când găsesc între pagini formulări pe care le-a folosit la curs. Sper să ne predea în continuare, că tare îmi place de dumnealui.

În al doilea rând, mă sperie noua lege a educației și oamenii care o concep și o promovează. Mă uitam ieri în Dilema la agresivitatea lui Funeriu și la mulțumirea lui de sine. Mă gândeam cât de greu va fi ca profesoară, chiar și în cătunul meu sălbatic.

Om vedea.

de Aurel Dumitrașcu

-Tatăl nostru carele umbli tehui prin biblioteci
şi te faci că asculţi şi te faci că-nţelegi
şarpele din mine se hrăneşte cu cărţi
nimeni acum nu-l mai poate ucide.
Ştiu că emoţiile sânt mai reale decât aceste pagini
ce ziua şi noaptea muşcă din mine
şi ştiu că sânt singur pierdut că femeile mor
aşteptându-mă prin spitale
ştiu pe de rost aureolele ţărmul merii-nfloriţi
ştiu ştiu. Dar nu mai pot să aleg.

.

Eu de la o vreme locuiesc printre poezii.

Cred că acum a fost ultima dată când am închis Șoareci și oameni. De când am descoperit-o, am recitit-o cel puțin o dată în fiecare an.

Lennie îmi era aproape. El era simplu. Îi plăcea să mângâie lucruri moi și frumoase. Când ar fi adunat ceva bani împreună cu George, și-ar fi făcut o fermă a lor unde ar fi crescut iepuri și el ar fi putut avea grijă de ei, i-ar fi hrănit cu lucernă și le-ar fi atins blana ori de câte ori ar fi dorit.

Nu voia să facă le facă nimic rău. Doar erau atât de moi și de frumoase toate…

Numai că lucrurile astea erau atât de fragile încât el le strica de fiecare dată. Și șoarecele, și cățelandrul, și fata mureau fiindcă le mângâia prea tare.

Iar eu puteam să înțeleg asta.

Acum toate au plecat departe. Nu mă mai simt Lennie deloc. Când am închis-o, am simțit că nu o să o mai deschid fiindcă nu mai am de ce.

.

N-o să mai stric nimic. Pentru că nu mai încerc să mângâi lucruri fragile.

De la o vreme mi-e așa de bine încât nu mai pot citi decât poezie. Prefer sentimentele poveștilor și imaginile împietrite celor curgătoare. Am lăsat romanele la o parte ca să plutesc printre versuri. E așa de liniște încât nu mai ajung până la mine poveștile altora decât în această formă.

Ultima carte de poezie care mi-a plăcut a fost Poemele siameze a lui Traian Coșovei.

Iată

Erau seri

când străzile se revoltau împotriva oricărei apăsări.

.

Căci va veni o rază de soare și va topi încet mânerele ușilor

Va arăta un semn pribegilor, rătăciților, dușilor.

.

Și o pisică înțeleaptă ridicând o ureche dintre pahare

și cești de cafea

mi-a spus cu vocea mieroasă:

„Fii obișnuit și nimic altceva –

Mănâncă-ți mâncarea, mișcă-ți măruntaiele, treci apa și

dacă ești ostenit întinde-te la pământ.”

.

Și totul trece.

Și totul devine aproape deodată. Și secunda de acum

deschide firava stare de-a fi cu chei potrivite.

.

Da,

uneori încercam să car zâmbete cu sacii obrajilor.

Și ironia mea era o formă de neînțelegere a lumii, un avantaj

al celui ce se disprețuiește pe sine.

.

Pentru că azi nu are nici o poliță de plătit.

.

Așteptând, așteptând, așteptând –

somnul te coase cu ață albă și te pierde într-un sertar.

.

Un fel de amiază tăind frunze la colții melancoliei,

Un fel de scârbă de figuri de stil

și, în general, de tot ce latră și nu mușcă

.

Într-o bună zi, dacă ajungi acasă

ușa ți se deschide singură, perdelele se gudură în vânt.