Birtkenau

De multă vreme este în mine. La început a fost un sat firav, fără loc, fără case trainice și căutându-și soarele în care să respire. Acum a crescut, e întreg și vrea să iasă, își cere dreptul la existență.

Îi spun cătunul sălbatic. Este printre primele lucruri pe care le zic oamenilor despre mine. O descriere scurtă ar suna așa: “Bună, sunt Dina și când o să fiu mare o să mă duc într-un cătun sălbatic să fiu profă de română”. Am impresia că datorită numelui pe care i l-am pus pare o glumă. Nu e deloc. Oricum, cele adevărate și importante nu răspund întotdeauna la un nume. Ele pur și simplu sunt.

În ultimul timp mă gândesc tot mai mult la el. La casa cu pereți de lut și grinzi de lemn, cu ferestre mari și obloane care să mă ferească de lumină atunci când nu-mi este necesară. La prispa de stat, de citit, de dormit, de visat. La focul trosnind și la varul doar alb de pe pereți. Când citesc o carte și-mi place, mă gândesc că trebuie să o pun pe listă, să știu să o cumpăr pentru biblioteca din cătun, cea făcută din lemn negeluit.

Eu nu fac multe și nu-mi doresc multe. Aș putea citi și vorbi despre cărți copiilor toată viața. Le-aș spune literatura cum o văd eu, fabuloasă și fascinantă, umplând de frumos lumea asta. Mi-ar fi de-ajuns cei puțini care ar înțelege și ar începe să o iubească.

Nu e o evadare din cotidian, până la urmă cotidianul meu nu e rău. Rezist în oraș pentru că refuz să văd. M-am înconjurat de oameni puțini, dar ai mei. Nu lupt cu niciun sistem și nu mă revolt împotriva a nimic, pentru că locul meu nu-l simt aici. Trăiesc. Mă duc la școală, la teatru, la concerte, la cârciumă. Alese astfel încât să nu trebuiască să mă confrunt cu oameni și situații pe care nu vreau să le văd. Așa pot, atât pot, astfel mi-e bine.

Mă gândesc de câțiva ani dacă într-adevăr mi-ar fi bine acolo. Am ajuns la concluzia că mi-e locul în cătun, lângă bărbatul meu care știe să taie lemne, în casa noastră.

Nu cred în ceea ce trebuie făcut – privind drumul. Nu cred în succes. O fi funcționând pentru alții. Cred însă că fiecare ar trebui să-și caute locul și să ajungă acolo, cu orice sacrificii. Eu știu că al meu mă așteaptă în liniștea cătunului.

O familie și meseria pe care mi-am dorit-o mereu. În afară de asta, nu știu ce contează. Casa se va clădi în jurul unei îmbrățișări înaripate, dar cu rădăcini trainice. Dacă cresc și nu fac asta, dacă mă pierd, ai dreptul să mă rupi în bucăți și să întrebi oasele unde sunt.

În ultimul timp cătunul pare tot mai aproape, mă cheamă cu tot mai multă insistență. Mi-e dor de munții lui, de aer, de iarbă verde, de apă rece, de liniște. Multă liniște. Să dispară toate cele de care n-am nevoie. Acolo e liniște pretutindeni. Acolo e timp peste tot.

O să plec într-o zi, cât de curând pot. Până atunci caut liniștea de acolo în lucrurile de aici.

Vreau acasă!

Aseară am fost la Negură Bunget și m-am lipit de scenă. Mi-am pus mâinile pe lemnul ei și am simțit-o vibrând. Am închis ochii, am plecat capul și am lăsat sunetele să intre în mine prin vârfurile degetelor. Mă umpleam de muzică încet, cu fiecare sunet picurat de tulnice sau urlat din adâncul plămânilor. Apoi am fost un ulcior de lut prea plin care a vrut să se spargă. Mi-am aruncat cioburile în toate zările și le-am adunat din nou, ca iar să le arunc. Mi-am dezlipit torțile și le-am călcat, să se facă una cu pământul care le-a dat trup.

Apoi m-am născut din nou. Mi-am lipit fruntea de lemnul tremurător și m-am rugat la toate cele în care cred: pământului, apelor, munților, lupilor. M-am rugat cătunului meu sălbatic să mă aștepte cu rouă și cu iarbă proaspătă. Am cerut de la vânt și de la ceruri răcoare pentru casa cu var alb și pentru patul trainic. Mi-am ridicat fruntea de pe lemn și mi-am lăsat pletele să-și facă mătăniile.

Și-am fost în lumea mea. Unde curg ape și cresc ierburi.

Fără fier, ne construim garduri din sârmă gata ghimpată de natură. Ne zgârâiem degetele adunându-le, smulgându-le, tăindu-le. Le punem armată la graniță, aliniate. Ne păzesc de nimicul care ar putea năvăli peste noi în orice moment. Trebuie, cu orice preț, să-l ținem departe. Nimeni nu vrea să aibă nimicul.

Ce e dincolo și dincoace de frontieră nu diferă în mod esențial. Din pământ crește iarbă la fel de verde, pe cer zboară corbi la fel de negri, urletul lupilor de pe dealuri se aude indiferent de cât de înalt e gardul.

Dar mai punem un rând de nuiele țepoase. Dacă vine? Dacă ne ia prin surprindere și ne înlocuiește cu sine împrejurul?

Apoi gardul se strânge și pământul pe care l-am luat în posesie ne rămâne mic.

Atunci dărâmăm gardul cu mai multă fervoare decât cea cu care l-am construit. Nuielele devin derizorii și numai bune de făurit focul.

Zgârâieturile se îmbrățișează. De dincolo nu năvălește decât câmpul acoperit de rouă. Gardul nu ne ferea decât de liniște.

Poza fără drepturi de autor și-a pierdut rama.

- Ce gard frumos, țepos.

- Hai să-l luăm.

Eu îl iubesc pe Matei Vișniec. Dar ăsta e doar unul din motivele pentru care am iubit romanul lui, “Sindromul de panică în orașul luminilor”.

Într-un Paris populat de fantomele tuturor scriitorilor care au trăit vreodată acolo, un grup de autori vii învață, la cafeneaua Saint-Medard, să treacă granița dintre realitate și ficțiune, devenindu-și unii altora personaje.

Pe acest schelet se brodează întâmplări în care absurdul este un prieten vechi, venit în vizită, fără agresivități și pompoșenii.

A fost una dintre acele cărți după care îți pare atât de rău că ai terminat-o, că rămâi câtva timp cu ea în mână, întorcându-te la paginile care ți-au plăcut, privind coperta, citind iar titlul.

Făcute de mâna lui Ovidiu.

Feciori din dacă mamă,
Pribegi ca două cânturi,
Trecând din vamă-n vamă
Sub pălmuiri de vânturi,

Din tâmple ningem vise,
Din inimă-dureri,
Speranţele nezise
La porţi de învieri.

Vom adormi cu veacul
Şi-om deveni zăpadă…
Ne-o pomeni săracul
În plânset de baladă.

Ne-o creşte foc din Suflet,
Ne-or plânge-n palme macii,
Când ne-om opri din umblet
Feciori ai sfintei Dacii…

Eu am deschis ochii în Teatrul Odeon și numai acolo știu să mă duc. După ce termin toate piesele de acolo, poate iau în considerare opțiunea de a merge și la alte teatre, dar până atunci mi-e drag ăsta.

Aseară am fost la Marchizul de Sade. Ar fi fost o piesă frumoasă în totalitate dacă n-ar fi alunecat în derizoriu ocazional, cu câteva glume deocheate și prea facile. Mi-a plăcut mult Dan Bădărău în rolul Abatelui de Coulmier. După primul act eram chiar dezamăgită, dar în cel de-al doilea a fost puțin mai bine. Cred că mi-ar fi plăcut cu adevărat povestea dacă ar fi fost spusă pe un ton ușor mai grav. Aș fi vrut obsecenitate și cenzură, scena din actul doi când dictează nebunilor povestea și ei o pun în scenă, fără glumele de autobază.

Acum ceva vreme am văzut ceva chiar frumos: Remember (după dragul meu Mateiu Caragiale) cu Răzvan Mazilu și Ion Rizea. Pentru că în miezul iubirii mele pentru bărbații pletoși bărboși se ascunde o dragoste secretă pentru dandy. Iar împletirea dintre text, dans, muzică și proiecții mi-a adus aminte de ea. Iar dansul în costum de balerină și cârje al lui Răzvan Mazilu m-a impresionat, dincolo de cuvinte.

Atâta îs de străină
Că nici apa nu mă mână,
Mă aruncă unde-i lină;
Atâta-s de supărată
Că nici apa nu mă-neacă
Mă arucă unde-i sacă
Şi apa de m-ar mâna
În mijloc m-aş arunca
Să mă ducă-n ţara mea

Caut, caut și tot caut cântecul ăsta.

Acum am găsit un fragment într-o revistă foarte faină, Memoria Ethnologica . L-am ascultat la Oradea, într-un concert multicultural (cum șade bine în Ardeal), cântat de o fetiță cu voce puternică, plină de jale, perfect potrivită pentru versuri. Asta se întâmpla acum vreo 2 ani. De atunci am rămas cu furnicăturile și vreau să mai ascult o dată cântecul de înstrăinare care m-a impresionat.

Am reușit, în câteva luni, să fac Literele un loc al meu. Cu bune care mă fericesc și rele pe care sunt în stare să le ignor.

Printre cele bune:

1. În semestrul I, cursul la care mă duceam cu cea mai mare plăcere era al domnului Moraru – literatură română veche. Un profesor care corespunde modelului imaginat de mine. Bineînțeles că plecasem din liceu cu concepția greșită, pe care o avem mai toți, că literatura veche este ceva absolut plicticos, niște cronici asemănătoare peste care oricum poți să treci, fiindcă sunt doar niște căzneli de început, fără valoare estetică și prea greu de citit ca să-ți bați capul cu ele. Așa că-mi închipuiam că primul curs de literatură va consta în două ore săptămânale de plictiseală fără seamăn. Ideile mi-au fost răsturnate de acest domn de o erudiție remarcabilă, care a știut să-mi suscite interesul combinând literatura cu celelalte dintre subiectele mele favorite: filosofie, religie și istorie, povestite cu naturalețe și fără condescendență. Dumnealui îi datorez o dragoste pentru Cantemir pe care presimt că o voi păstra, al doilea 10 din viață pentru care m-am bucurat cu adevărat (primul a fost în clasa a cincea, la Olimpiada de română) și un model de profesor pe care sper să nu-l uit dacă voi deveni și eu vreodată profesoară.

2. În semestrul II, mă duc cu cel mai mare drag la pedagogie, curs de la care am absentat cu mare plăcere în semestrul I, când ne era predat de o femeie care ne înghesuia într-un amfiteatru și ne dicta timp de două ore. Dacă pentru Teoria literaturii și pentru Literatură română veche am căutat prin biblioteci, cu drag, câteva săptămâni ca să-mi fac eseurile, ei i-am dus unul pe care l-am luat în cinci minute de pe interneturi. Am nevoie ca la cursuri să mi se stimuleze nițel mintea, nu să-mi dictezi niște informații pe care le pot găsi oriunde altundeva. Revenind, acum fac cursul cu domnul Ion Negreț. Care, deasemenea, reușește să-l prezinte pe gustul meu, asezonat cu erudiție, experiențe pedagogice, anecdote. Și pe el îl ascult cu plăcere. Mă înduioșează și îmi dă încredere dragostea lui pentru om și pentru capacitatea sa de a se dezvolta prin cunoaștere. Cum să nu-l iubești pe un om care te sfătuiește să nu ratezi cărți de filosofie apărute în urmă cu două milenii?

3. Emil Ionescu. La început nu mi-a plăcut, recunosc. Felul lui de a-și asezona cursul cu bancuri mi se părea un mod prea facil de a se apropia de studenți. Ce, te duci la facultate să râzi? Apoi, a început să-mi placă să râd pe măsură ce descopeream că ceea ce face e chiar serios și că lingvistica e un domeniu fascinant. Bine, recunosc, cu adevărat fascinantă mi s-a părut acum vreo lună, când am aflat de gramaticile generative și le-am proclamat “matematica pe care n-am putut-o niciodată iubi”.

4. Doamna Grasă, revista de lalitere. Care numai grasă nu-i, că doar reflectă starea generală de la Litere (facultate unde se intră cu dosar, deh, mai ajunge lumea aici și din greșeală. La rubrica mea, “Chermeze literare”, scriu despre cum încerc să mă prefac în boema bucureșteană (pe care o căutam acum câțiva ani pe plajele din 2 Mai), adică mă duc la crâșmă și mă bețivănesc ascultând vreun scriitor care lecturează public sau își lansează vreun volum. Pe lângă rubrica asta stabilă, mai scriu despre diverse, lucru pe care n-ar trebui să-l fac dacă în redacție ar fi mai mulți oameni (nu că nu mi-ar fi plăcut, de exemplu, să-i iau interviu Ioanei Pârvulescu pentru numărul următor) Fiindcă sunt la părți bune, o să menționez doar tangențial cât de puțini suntem și cum de străduim să găsim mai mulți oameni interesați.

5. Teoria literaturii. Cel mai frumos obiect din lumea Dinei, care ar trebui făcut și la Litere în fiecare an, nu numai la Luc.

6. Portugheza, despre care nu știam, când m-am înscris la ea, că e o limbă așa frumoasă și expresivă.

Așa, cu admirații și cu bucurii mărunte, reușesc să trec peste programul destul de încărcat, fetele care n-au ce căuta la facultatea asta și sesiunea în care trebuie să dau examen și la materiile după care nu m-am dat în vânt.

Până la urmă, mi-s dragi Literele și nu-mi mai pare rău că nu m-am dus la Cluj. Mi-am găsit locul aici.