Birtkenau

La Maurilia, călătorul este invitat să viziteze orașul și în același timp să vadă ilustrate vechi care-l reprezentau așa cum era înainte: aceeași identică piață cu o găină în locul stației de autobuze, chioșcul cu muzicanți în locul pasarelei, două domnișoare cu umbrele albe de soare în locul fabricii de explozive. Pentru a nu-i dezamăgi pe locuitori, călătorul trebuie să laude orașul din ilustrate și să-l prefere celui de acum, având însă grijă ca regretul provocat de schimbări să nu depășească anumite limite, stabilite după reguli precise; recunoscând că măreția și prosperitatea Mauriliei devenită metropolă, comparată cu vechea Maurilie provincială, nu compensează un anumit farmec pierdut, care poate însă fi savurat doar acum în vechile ilustrate, în timp ce înainte, cu Maurilia provincială sub ochi, nu se vedea chiar nimic fermecător și cu atât mai puțin s-ar vedea acum dacă Maurilia ar fi rămas neschimbată și că, oricum, metropola are în plus calitatea că prin ceea ce a devenit se poate medita cu nostalgie la ceea ce era.

Feriți-vă să le spuneți că uneori orașe diferite se succed deasupra aceluiași pământ și sub același nume, se nasc și mor fără să se fi cunoscut, fără să fi comunicat între ele. Uneori și numele locuitorilor rămân aceleași, și accentul vocilor, până și trăsăturile fețelor; dar zeii care locuiesc îndărătul numelor și deasupra locurilor au plecat fără să spună nimic, și în locul lor s-au cuibărit zei străini. E inutil să ne întrebăm dacă sunt mai buni sau mai răi decât cei vechi, dat fiind că nu există nicio legătură între ei, așa cum vechile ilustrate nu reprezintă Maurilia așa cum era, ci un alt oraș care din întâmplare se chema Maurilia, ca acesta.

Italo Calvino – Orașele invizibile

O aștept pe această simpatică spanioloaică. Să vină dansând și să-mi aștearnă drumul cu halbe. Pun pariu că ea nu le trântește pe masă, ca nemțoaicele pe care nu le mai încape corsetul.

Cel mai bine mă pricep să scriu despre nimic și să beau bere. O  să pun asta în CV, oricum nu mă angajează nimeni. Iar un stil de viață proactiv nu am și nici nu ador să lucrez în echipă.

Ăștia nu se învrednicesc să dea bursa, iar aseară, din ultimii bani, mi-am luat o înghețată cu rom și stafide și o d-aia de făcut baloane pe care am consumat-o jumate și am uitat-o pe o bancă.

Nu am mai îmbrăcat o pereche de pantaloni de câteva săptămâni și asta ar putea fi în strânsă legătură cu faptul că mi s-a stricat fermoarul de la singurii mei blugi și n-am finanțe, pricepere și dorință să-mi pun altul.

De sâmbătă dimineață nu am ascultat decât Johnny Cash și Jacques Brel.

Acum că am menționat public că nu-s în stare să schimb un fermoar nu o să mă mai ia nimeni de nevastă.

Uite o poveste văzută de Manuel al meu și scrisă de mine. O  poveste despre orice altceva în afară de nimic.

Meșterelile pot fi văzute în realitate la Salonul Fotografic de Primăvară din Călărași (în foaierul Consiliului Județean) și la mine într-un album cu scoarțe negre și fundă albastră.

Iată-le:

Parte dintr-un articol mai amplu publicat de Ioana Pârvulescu în România Literară și reluat în volumul “Întoarcere în secolul 21″.

M-am gîndit adeseori cum ar arăta astăzi un adevărat nonconformist, un ins care a înţeles ceva din spiritul avangardei, un boem, un rafinat.

1. Într-o lume a detabuizării generalizate, spiritul nonconformist ar trebui să cultive cu rafinament artistic tabuurile.

2. Într-o lume despuiată, avangarda de azi ar trebui să afişeze vestimentaţia cît mai complexă, căreia să-i acorde o cantitate de timp apreciabilă şi trupul cît mai acoperit. Nonconformistul ar purta pălării. N-ar purta blugi, ca să nu fie ca toată lumea. Şi-ar asuma privirile scandalizate ale omului de pe stradă.

3. Un spirit tînăr şi rebel ar fi, într-o lume a mitocăniei generalizate, de o politeţe desăvîrşită, şi-ar face un merit din a cunoaşte bibliografia pe temă, politeţea de-a lungul secolelor, s-ar lăuda să redescopere coduri ale bunelor maniere uitate de toţi. Le-ar aplica fără greş, spre stupoarea tuturor.

4. Într-o lume a e-mailurilor, avangardistul şi-ar ţine corespondenţa numai cu scris de mînă, cu plicuri frumoase şi hîrtie bine aleasă.

5. Într-o lume a computerului şi a internetului pe care o cunoaşte perfect, nonconformistul ar prefera anticariatul, ediţiile princeps, ex libris-urile şi bibliofilia.

6. În lumea americanizată, anglofonă, ok-eizată ar şti perfect limbile moarte, plus o solidă cultură franceză sau italiană sau germană sau japoneză.

7. În lumea telefoanelor mobile care sună în pat, în biserică, la teatru sau în timpul unor Nocturne de Chopin la Ataneu, nonconformistul adevărat ar face din mobil un obiect de muzeu al obiectelor inutile sau l-ar ţine pentru comunicarea cu o unică persoană în momente privilegiate. N-ar scrie SMS-uri.

8. Nu s-ar uita la televizor ca să nu fie manipulabil.

9. În lumea fărădelegii şi a legii bunului plac, a dizarmoniilor de tot soiul ar respecta legea şi ar apăra ordinea, armonia.

10. Ar cultiva intimul, secretul inocent, bucuria tăcerii.

11. În lumea de azi, a turmei, avangardistul de azi ar trăi în orice altă epocă în afară de azi.

Așa mi-i de drag nonconformistul ăsta…

Observ că există o controversă la nivelul snobărimii bucureștene în legătură cu regizorul Afrim. Care se pare că face spectacole cu căcat, pișat, țâțe și metafore.

Eu sunt o provincială. La noi, la Galați există un singur teatru, care până acum câțiva ani făcea cam aceleași piese clasice, urmând cu strictețe viziunea dramaturgului. Pe urmă a venit Eugen Făt, a înconjurat scena cu sârmă ghimpată și m-a pus să mă ghemuiesc pe niște traverse de lemn, în fața sârmei. El a revoluționat felul cum se face teatru în orașul meu și mi s-a părut fantastic. Pe urmă au preluat și ceilalți regizori modelul și am văzut și noi postmodernism, ființe disfuncționale, țâțe, argou, simbol.

De când m-am mutat în București, abia am avut bani să-mi cumpăr covrigi și portocale, iar beletele la teatru îmi depășeau inadmisibil bugetul. Acum că m-am redresat oarecum(un bilet redus aici e cam de 4-5 ori mai scump decât acasă), am fost să văd Afrimul, dinainte avizată și despre cocotele bătrâne, și despre metafore.

Oricât de tradiționalistă îmi place să mă dau, mă dau în vânt după textele postmoderniste. Îmi plac angoasele, colajele, kitchul reciclat, ironia autoreferențială, intertextualitatea.

Am fost încântată de joaca de pe scenă. Habar n-am cum sunt celelalte spectacole și dacă omul se repetă, dar aseară,la Câtă speranță, a fost frumos.

Acum eu stau și mă gândesc la China. Încotro se îndreaptă ea. Și plâng, plâng-plâng, plâng-plâng-plâng. Bine, asta dacă o fi existând și China asta.

Seara curând argintie

de Teodor Dună (care nu și-a îngroșat cuvintele, eu am îndrăznit)

într-o altă seară, curând arginitie, am putea ajunge.

casa există. trebuie doar să ne lăsăm

duși de vântul de miazănoapte.

la poartă ne va aștepta un cor de copii.

cineva le-a șters

ochii cu mâna. cântă frumos.

și-n seara curând argintie vom intra

în casa de pe deal,

tu vei alerga prin camere,

vei ridica obloanele, vei

vedea

munții acoperiți cu zăpadă, nu vei șchiopăta,

vei râde,

îmi vei spune aici nu e noapte niciodată.

doar liniște peste tot.

casa va avea neapărat o livadă de mesteceni.

vom sta aproape îmbrățișați, aproape întorși cu spatele.

va fi o casă numai și numai a noastră.

vom crește și un câine. ne va păzi și va fi negru.

în acele seri, curând argintii, vom fi doar noi,

liniștea și casa de pe deal – doar noi,

aproape îmbrățișați, aproape întorși cu spatele.

____

Am observat că bărbații cu obrajii invadați de bărbi sălbatice și cu plete sunt în mai mare măsură depozitari ai adevărului decât cei fără.

Uite, citește un interviu cu el.

____

Citea întins pe spate.

Peretele meu alb și cuminte găzduiește tot soiul de obrăznicii. De câteva ore, în mijlocul lui, un băiat îmbrăcat îngrijit bate la tobe. Silențios. Întunecat.

Camera mi s-a umplut de sunete și de panglici colorate.

Nimicul e zâmbitor.

Iar eu sunt fata care desenează câte o pisică movică pe unde apucă.

La Birtkenau, unii oameni insistă să poarte o vestimentație care li se pare potrivită cu locul. Dar în berăria mea nu se răstoarnă decât regimuri de slăbit și e un anunț pe poartă cu “Interzis accesul Mesiilor politice, religioase, morale”.

În starea dintre somn și trezire savurez cel mai bine mângâierile.

Melancolia este un poem în catalană. Simplu și moale, pentru că fericirea e simplă.

RETRAT DEL POETA
Francesc Parcerisas

Xiula el vent, l’aigua s’ha glaçat

a les canonades, neva.

Fa hores que és fosc

i es formen caramells de gel

a les teulades.

Que n’és de bo tancar el llibre,

bufar la bugia que crema sobre la taula

i, a la claror de la llar de foc,

arraulir-se al llit, sense sorolls,

per no desvetllar el son d’aquest cos jove

que ja fa estona que descansa, pur.

Ara, colgat sota les flassades, tanca

els ulls i rememora aquest dia

no gaire diferent de tots els altres.

Frueix d’aquest petit moment de plaer

que tot s’ho val, abandonant la mŕ

sobre un pit que sospira, adormit,

la cara en la tofa flonja dels cabells.

Serŕ així, la mort?

¿Benvinguda com aquesta son que et pren,

dolcíssima, sense retrets ni greuges,

agraint només els dons incommensurables de la vida?

¿Serŕ així que, en el camí de la fosca,

anirem a l’encontre de la llum?

Traducere:

PORTRAIT OF THE POET (Translation by Sam Abrams)

The wind howls, the water is frozen thick

in the pipes, it is snowing.

For hours it has been dark

and icicles taper downwards

from the eaves.

Ah, how good it is to close your book,

snuff out the candle that flickers on the table

and, in the light afforded by the fireplace,

curl up in bed, without making a sound,

not to awaken this youthful body

that lies, in all its purity, fast asleep.

Now, buried under the blankets, close

your eyes and in your mind re-enact this day

not so different from all others.

Savor this tiny moment of enjoyment

that makes everything worthwhile, as you lay your hand

upon this sighing breast, deep in sleep,

its face lost among the soft flowing strands of hair.

Will it be this way, death?

Welcome like this drowsiness that overtakes you,

this sensation of utter mildness, devoid of reproach and grievance,

grateful alone for the incommensurable gifts of life?

Will it be like this that on our way to darkness

we will meet with light?