Birtkenau

În dimineața tânără, Calea Victoriei mă privea prin ochii întredeschiși cum calc veselă pe ea, cu o cafea obraznică în mână și cu cele mai ușoare ghete, numai bune de bătut step în fața unei biserici goale și gălăgioase.

Există o carte, Hristos răstingnit din nou. În ea, Nikos Kazantzakis reușește să limiteze creștinismul la o doctrină a foamei și a egalității, nu diferită de comunism. Niște ghinioniști, ajunși săraci și nedezrobiți de pântec, se află în luptă cu locuitorii unui sat bogat. Pentru mâncare. Pentru struguri, ulei de măsline, vin, grâu. Spun că trebuie să fim egali și, dacă cei bogați nu fac milostenie, merită să le fie luat avutul cu forța. A-ți asculta chemarea spirituală înseamnă a merge să trăiești cu săracii și a jefui noaptea casele celor căldicei. Nimic altceva decât o luptă pentru hrană. Merită ea să fie înnobilată de apartenența la o religie? Creștinismul grecilor de pe Sarakina nu e o tânjire după dincolo, ci un ghiorăit de mațe. Uman, dar nu religios. Da, Manolios, cel care face pe Hristos, mi s-a părut mai degrabă un bolșevic răsturnător de ordine decât un sfânt. Nu reușesc să văd sfințenia în foame.

Da, e despre oameni, dar nu trece dincolo. Nu iese nicio clipă din lume, nu are în miez niciun mister. Doar un stomac.

Monstrul de casă nu e fioros, dar nici nu poate să zâmbească, fiindcă are buze de ață cu mustață. Fiindcă nu se numește Alice, în loc de ochiul roșu a primit unul negru. Poartă fes ca să nu-l tragă curentul afară pe geam și mă privește mirat când spăl vasele sau când scap o carte din mână.

Se numește Adelin, faceți cunoștință.

Îi place sucul de vișine și plăcinta de mere. Ca să se țină pe picioare, se suie pe o verighetă.

Se ia Vama Veche. Se scad oamenii care ocupă spațiul vital.

Se adaugă vânt cald de februarie și vin roșu pe o plajă pustie.

Se obține zâmbet.

“Al dracu, drumu ăsta. Și-i și gata de ploaie. Stau acilea-n picere și parcă-l văz ca cu a doua vedere cum se lasă-n spatele lor ca un zid, cum se lasă-ntre ei și nădejdile mele. Fac tot ce pot, cât mai pot să fiu atent la ceva, da-ai dracu, băieții ăștia.

Se-ntinde-acolea, drept în ușa mea, unde orișice ghinion de are cale p-acolea tre’ s-o nimerească. I-am zis lui Addie, că ce scofală-i aia de să trăiești la drum, când vine pân-acilea și ea zice, cum ar zice orișice muiere: “Atunci ia-ți patu tău și umblă.” Da i-am zis io că nu-i nicio scofală-n asta, fin’că Domnu-a pus drumuri pentru ca să le umbli: pentru de-aia le-a așezat El întins, pă pământ. Când El vroiește ca ceva să fie tot mereu în mișcare, El îl face pe lung, cum fi drumu ori căruța ori calu, da când El vroiește ca ceva să stea fix pe loc, îl face pe-n-sus-și-n-jos, cum ar fi copacu ori omu. Și-așa că el n-a sortit lumea să trăiască-n drum, fin’că care-ajunge acolea primu, te-ntreb eu, drumu ori casa? Ai tu de știre să fi așternut El v’odată, v’un drum pe lâng-o casă? zic io. Nu, n-ai, zic, fin’că oamenii-s ăi de tot mereu nu se liniștește, pîn-ce nu-și pune ei fix casa, acolea, unde fiteșcare de trece cu căruța poa’ să-ți scuipe-n prag, și-i face pe oameni de se neliniștește și doritori să-și ia patu lor și să umble altundeva, când El i-a sortit să stea fix pe loc, ca copacu ori ca gluga de coceni. Fin’că dacă El voia ca omu să fie tot mereu în mișcare, să umble mereu altundeva, nu L-ar fi pus pe lung, pe burtă, ca pe șarpe? Se-nțelege că L-ar fi pus!”

W. Faulkner – Pe patul de moarte (tradus de Horia-Florian Popescu și Paul Goma)

El știe.

Există o relație de inversă proporționalitate între erudiția profesorului și interesul colegelor mele pentru el. Cu cât domnul spune lucruri mai interesante și este mai cult, cu atât citesc ele mai abitir reviste și cataloage de cosmetice, își fac unghiile și chicotesc.

Am dedus o legitate.

Mie nu mi s-a părut astăzi nimic mai frumos decât un bărbat cu nițică barbă, îmbrăcat frumos până-n vârful acului de cravată, spunând că nu i-a plăcut “Societatea deschisă și dușmanii ei”, vorbind cu pasiune despre paideia și sfătuindu-ne să nu ratăm Diogenes Laertios – Viețile și doctrinele filosofilor ca și cum ar fi ultimul roman al unui scriitor la modă.

________

Mergeam cu trenul și colegele de compartiment ascultau radio. Eu citeam și nu eram atentă la cântece. Până când un sunet mi-a prins urechea și am avut impresia că începe o melodie frumoasă. L-am savurat puțin, apoi m-am trezit. Radioul nu mai avea semnal, se auzea nimicul. Se pare că dorințele mele muzicale sunt mai ușor de satisfăcut decât credeam.

Sylvia Plath – Clopotul de sticlă

Mie îmi place poeta Sylvia Plath. Acum ceva vreme, pe când mă credeam în posesia adevărurilor absolute, fugeam și spuneam că every woman adores a fascist. Apoi a început să-mi placă vinul roșu din ce în ce mai mult și n-am mai avut certitudini, ci doar îmbrățișări.

În fine.

Pe Plath, romanciera am descoperit-o acum.

Și mă întreb: de ce toate fetele inteligente au un complex al superiorității și o teamă de ratare concretizată în frica de măritiș? De ce vor toate să fie diferite și cred că doar așa se pot individualiza?

Nu mi-a plăcut cartea. De ce trebuie o femeie, atunci când scrie un roman, să-l scrie cu sângele care i se scurge din vagin? Totul e la fel ca altundeva: mă plictisesc, asud, vreau să devin Cineva, nu o să mă căsătoresc ca toate celelalte. Cu excepțiile romancierelor bune (sau fie, pe placul meu), femeile care scriu țipă: Uite-te la mine, îmi curge sânge dintre picioare!

Sau poate nu mai știu eu să citesc. Nu mai vreau povești universale prezentate ca unice.

Junot Díaz - Scurta și minunata viață a lui Oscar Wao

Se spune că e cea mai bună carte a deceniului.

Oscar e un geek negru, dominican. Își duce viața specifică.

Nu m-a impresionat, deși ștacheta nu era atât de sus ridicată. Povestea lui Oscar poate fi a oricărui tocilar, e atât de cultura-hollywoodiană. Încercarea de a-i conferi identitate prin a-l face pe erou dominican (adică influențat de un complex al machoului – “niciun dominican nu a murit virgin”), multiculturalizând conceptul eșuează, din punctul meu de vedere. Cu toate cuvintele și expresiile spaniole, cu intruziunea politică despre dictatura lui Trujillo (și găselnița, destul de faină, a “curocrației”),cu notele de subsol care-ți demonstrează ignoranța, cu fukú (un blestem care urmărește majoritatea familiilor dominicane) și cu mangusta magică (fructificare a mitului eternei reîntoarceri cu scheletul la vedere: atât Oscar, acum, cât și mama lui, demult, sunt salvați dintr-un lan de trestii, după o bătaie soră cu moartea, de o mangustă fantastică).

Oscar a apărut în majoritatea filmelor cu adolescenți. Nu o să-și găsească niciodată o fată, nu o să fie niciodată fericit, o să joace la nesfârșit jocurile sale video și o să-și citească literatura SF.

Nu găsesc nimic inovator în cartea asta, sau măcar atrăgător.

Barul meu va fi un spațiu al defulării. Un loc în care nu vii să-ți fie cald și bine.

Imaginează-ți.

Camere înalte, cu aparență de hală. Pereți bolnavi, cu găuri prin care circulă fumul sau prin care îi poți spiona pe cei de care te desparte betonul. Bucăți de metal ușor lustruite, cât să îți ghicești în ele imaginea distorsionată. Ventilatoare mari care să plimbe frigul.

Fără lumini colorate. Cu chipuri încruntate. Cu afișe de propagandă care te îndeamnă să-ți îndrepți pușca înspre țeastă și să tragi cu ură. Care te conving să-ți dai țării singurul copil, să se facă vameș.

În băi, pereți scrijeliți și wc-uri de metal.

Rece.

Nu o să fie cafeneaua în care vii să lenevești la o tacla. O să fie bodega ordinară în care vii să spargi pahare, să te îmbeți cu vodcă, să urli și să blestemi.

Scaunele nu sunt comode, nu există canapele și fotolii. Nu pun lumânări pe mese.

Am și cameră goală, mică, în care poți intra doar singur și poți pune muzică la alegerea ta.

O să-ți găurească urechile muzicile, apoi descântece și blesteme o să ți le lipească la loc. O să fie prea gălăgie sau prea liniște, o să urăști cântecele și-o să iei în brațe un scaun de metal să dansați.

Dar o să vii. Pentru că îți place să urli și să bei.

Andrei Makine – Recviem pentru est

O carte despre trei generații de soldați și despre o țară.

Eu nu mă simt deloc occidentală, așa că mi-e tare dragă Rusia, cu toată suferința ei cultivată și asumată. Makine nu face decât să vorbească, emoționant, despre Rusia pe care o știm, care își abuzează fiii și ei, totuși, se îndrăgostesc de ea. Cu un lirism al realismului, care cu cât e mai crud, cu atât e mai poetic, el scrie despre patria pierdută, împotriva tuturor.

-Soldatule, am auzit că bolșevicii au interzis moartea…

A-ți lega mâna cu sârmă de mitralieră e totuna cu a cloci un ou căzut din cuib? A dezgropa o femeie pe jumătate moartă și a o face a ta e totuna cu a o viola, beat? A iubi Rusia e totuna cu a o urî?