Birtkenau

Există un loc în mine care nu poate fi umplut decât de muzică.

Ieri am avut un moment de extracorporalitate. Nu poate fi descris și nu există până nu-l simți. Ascultam Thy Veils la concert și brusc n-a mai fost nimic. Am trecut dincolo de o limită, în ceva. Unde eram anulată de propria plutire, cu mult mai intens decât oricând altcândva. Deși este apropiată, nu poate fi comparată nici cu muzica ascultată cu ochii închiși, nici cu catharsisul din pletoșeală, nici cu un orgasm. A fost o senzație de dincolo. Aș vrea să mă întorc în ea.

Cât despre Dordeduh, sunt niște oameni care fac cu drag muzică și au câștigat susținerea mea. Sună bine și au sclipire în ochi. Mi-au cântat ceva frumos, cu tulnice și ritm de blestem. Nu mi-au spus titlul, dar dacă o să păstreze elementele tradiționale o să fiu fanul lor. Cred că se vor număra printre formațiile ale căror strădanii vor răsuna în casa mea de lut, cu ferestre mari prin care lumina va face camerele prielnice pentru dans-înot. Sper că se va contura ceva frumos. Au ieșit din negură la un liman mai clar.

.

.

Sunt femeia cu cele mai multe panglici. Stau cuminți, încolăcite, înnodate, întrețesute, așteptând să se înfășoare într-o codiță, în jurul unei șuvițe, unei încheieturi de mână, unei glezne. Sunt multicolore, policolore, bicolore, tricolore, monocolore, incolore.

Azi dimineață, un sticlete și-a băut cafeaua dintr-o cană lăsată pe pervazul exterior, la răcit.

Ninge.

Mâine ascultăm muzică. Dordeduh și Thy Veils în Silver Church. Spuse: “Scopul nostru este să ne conectăm transcendenţa cu substanţa materială şi să ne elevăm conştiinţa către cele mai înalte tărîmuri ale spiritului uman – prin muzica bazată pe adevăruri ultime profunde.”

Și totuși, încă mai cred în puterea magică a berii la pet, caloriferelor și crănțănelelor.

Și încă îmi doresc să dansez cu fusta mea lungă la metrou la Unirii și să mă urc făcând piruete în trenul nebun și colorat.

Cu ocazia incendiului de ieri de la facultate am vorbit cu oameni despre care nu mai știam nimic de ani, luni, zile. Sunt bune și exagerările media la ceva. Da, eram acolo. Da, am ieșit pe scara corectă, nu pe aia plină de fum. Da, nu m-a luat pe mine salvarea. A, da? Bine, pa.

She just wanted to believe that someone would love her and look after her always.

Am o pătură verde care mă ferește de frigul peretelui scorojit.

Siberia și vin fiert în căni de lut.

În cărțile de lexic există sintagme gingașe, precum “cuvinte călătoare”. Ele vin din depărtare, sunt obosite, trebuie să le oferi apă rece și un acoperiș deasupra capului. Poți să le inviți să se încălzească la focul tău.

Nimic altceva.

Sesiunea îmi aduce aminte de naționale. Nu e așa urâtă pe cât auzeam de la voi când eram mai mică.

În perioada asta copiii află dacă pleacă sau nu la națională. Mi-e dor de ea. Olimpiadele se califică în “top 3 ce-mi lipsește mai mult din liceu”.

Din perioada naționalelor păstrez cele mai frumoase două senzații legate de școală:

- camera plină de cărți, hârtii pline de conspecte, idei agățate de perdea, claustrare voită printre ce-mi place. Singurele dăți când m-am simțit productivă din punct de vedere al studiului. Gustul ceaiului de iarnă și al cafelei care însoțea perioadele astea. Satisfacția la vederea rezultatelor

- excursia în sine, oamenii pe care i-am cunoscut. Paturi scoase pe hol, automatul de cafea-cel mai bun prieten al omului, băncuțele cu chitară, cârciumile descoperite în orașe noi, plimbările.

Ar fi urât din partea mea să spun că naționalele înseamnă bețivăneală. Ar fi urât, de asemenea, să crezi că acolo sunt numai copii serioși care stau în camere, învață și discută pe teme filosofice. Totuși, pentru mine a fost locul unde am găsit cei mai mulți oameni frumoși. Iar oamenii frumoși sunt o combinație fericită între cele două categorii.

Îmi plăcea fiindcă puteam să fiu eu. Fără teamă că ce voi spune nu va fi înțeles și fără rețineri în a discuta despre ce-mi place. Deși era o competiție, de acolo am adus cele mai lipsite de încrâncenare povești.

Și fiindcă vitamina C pe care am învățat-o acolo, cola-cafea-ciocolată, mă ajută și acum, îmi amintesc cu drag.

O Dină trăiește încă acolo și așteaptă rezultatele pe hol, cu spatele lipit de calorifer, neputându-se hotărî să-și învingă curiozitatea pentru a pleca la concert.

Dragii mei, mergeți și pentru mine anul ăsta la oli: Miruna (deși singura chestie pe care am învățat-o în liceu din chimie au fost alchenele, mă bucur că ție-ți place. Kick some ass & have some fun), Adrian (să te duci și anul ăsta la inter și să vii la litere ca să suplimentăm rândurile studenților citiți), Laura (sigur ajungi tu pe la vreo națională, dacă nu te-ai calificat deja la una), Raluca (IPO 2010, here she comes), Bogdan(omoară neomarxiștii de la filo). Să petreceți bine și să vă întoarceți premianți.

Pentru că azi n-o să ies din casă și n-o să văd cum îmi murdăriți zăpada și cum vă plângeți de existența ei.

În dimineața asta îmi beau cafeaua cu fulgi. Am scos-o pe geam să se răcească și aburii ei topesc fulgii de nea dinainte să se așeze. Totuși, câte unul mai rezistent se îneacă în cană.

Iar pescărușii zboară haotic și țipă.

Nu mi s-a așezat zăpadă pe aripi.

Nu pot scrie altfel când mi-e bine.

Până când literele se scurg de pe pereți.

Supradoză de colivă.

Calmă.

Și zâmbetul.

Pentru că mi-e frică de roboței, mi-am găsit refugiul în literatura română veche. Care nu este atât de îngrozitoare pe cât vă spun la liceu profesorii de română, când trec cu nonșalanță peste ea. Recunosc că și eu căzusem în capcana asta, dar am ieșit teafără dintre dinții ei.

Citește-l pe Cantemir pentru vremurile când orice normă implica și o morală.

Începe cu Divanul, eventual varianta tradusă în româna modernă, dacă ți-e mai ușor. Deși nu o recomand, fiindcă pierzi savoarea lexicului de atunci. Pe urmă, dacă prinzi gustul, o să te adâncești și-n Istoria ieroglifică. Și-apoi să vezi teancuri de cărți diverse din perioada respectivă și visuri desprinse din fascinantele Bestiarii.

E o pădure. Dacă reușești să nu te pierzi, îți faci casă acolo.

Eu vreau să învăț să vorbesc româna veche, cu toate cuvintele ei care sună atât de bine și pe al căror sens nu mai putem pune limba direct, fiindcă a înghețat.

Mi-am descoperit simonitatea. Cufundată în romanul ăsta, n-am mai fost Dina voastră cea de toate zilele. Am fost Simona, cuvântul ascuns în buletin și numele pe care nimeni nu-mi spune (când eram mică îmi spuneam așa când vorbeam despre mine la persoana a treia). O carte atât de subiectivă nu poate fi decât trăită, nu înțeleasă sau disecată. Și n-am putut să nu fiu ea.

Un eu care trăiește pe pagini de oracole. Amintirea nu se scrie pe o foaie de hârtie, ci pe-o inimă curată, ce nu uită niciodată. În copilărie mă jucam mai mult cu băieții, aveam doar două prietene, iar la școală copiii veneau cu oracole gata completate de prietenele de la bloc. Neavând, am completat singură vreo 15 rânduri de prieteni inventați, cu diverse creioane și carioci, schimbându-mi scrisul. Nu știu nici până azi dacă s-au prins colegele.

Un eu care folosea cuvinte învățate din dicționare în compunerile de la școală. Ei îi spunea profesoara că are stil bombastic. Mie mi-a zis să nu-mi mai pun tatăl să-mi scrie temele sau să-i spun să scrie mai pe înțeles. O fată care citește dicționarul și cartea de bucate din plăcere.

O copilărie cu jocuri crude și multe vânătăi. Cu drame la Flori, fete sau băieți și cu mingi în stomac. Cu jocul meu Monopoly original (din America) dat pe o păpușă mică și blondă, fiindcă mă șantaja o fată mai mare.

Cumințenia. Rușinea ei de a primi cămașa de somn pentru copii cuminți, rușinea mea de a avea mereu bulină roșie în piept (în loc de galbenă sau neagră).

Și visările. Privea la ecranul verde interior sau la crăpătura dintre pat și perete. Eu stăteam ore în șir și mă uitam la jucăriile aliniate pe jos. Mă jucam. Făceam o poveste. Nu trebuia să le mișc, îmi ajungea să mă gândesc ce fac.

Asta nu e o recenzie, fiindcă ce am citit nu e o carte. E copilul și fata care trăiesc în mine, sub scoarță. Și despre cele care trăiesc în autoare. Cu care nu m-aș fi jucat când eram mică, nici mie nu-mi plăceau copiii cuminți.

__________________________________________________________________________________________

Și fiindcă în ultimul timp am o relație păcătoasă cu Dumnezeu, de iubire-ură (ne batem și apoi ne îmbrățișăm, e sânge și e moale și cald și l-aș iubi), iată:

Eu nu l-am iubit pe Dumnezeul tuturor. Eu l-am iubit pe Dumnezeul meu spre care-mi ridicam păgânele cuvinte, pe Dumnezeul căruia îi strigasem: “Tu nu exiști”, pe Dumnezeul cu care vorbeam în minte, fără cuvinte, de câte ori mă amenința ceva, de câte ori îmi aminteam că sunt Schelet. Dumnezeul meu nu avea chip și nu era nici bărbat, nici femeie și nici altceva. El era noaptea uriașă de vară țesută din poleieli și subțirimi, era golul dintre stele, vântul câteodată, ninsoarea amețitoare, vârtejul înalt din care pornea iureșul de fulgi curați și reci, era zăpada nesfârșită de la capătul pământului, oceanul necunoscut în care plonjam imaginar, soarele rotund și portocaliu de la apus, focul la care mă holbam în neștire, ploaia adormitoare și spectrul albastru care-mi părea în față și mă înconjura ca o armură de abur de câte ori o vehemență străină (sau un miros suspect) îmi dădea târcoale. Și era semințele de plop după care alergam vara ca să prind în aer norocul pufos.

Mă simt primăvăratică și-mi dau muguri.

O să-mi las pletele să crească.

^_^

Am renunțat cândva să scriu despre cărți fiindcă mi se părea că nu sunt suficient de specializată și că există niște oameni pe planeta asta ale căror păreri sunt pertinente și pe ei trebuie să-i asculte lumea. De când am început să mă specializez, mi-e dor de nerecenziile subiective. O să dau puțin la o parte cărțile de teorie, critică și istorie a literaturii și o să împart ce citesc în ce-mi place și nu. Atât, în joacă.

^.^

S-au așezat toate. Tot ce am e croit pe măsura mea și nu mai vreau să lepăd nimic. Mi se trage de la o casă care îmi vine și de la liniștea unei zile de cotrobăit în bibliotecă, dintr-o excursie în calm, normalitate și privit la fum de țigară care se înalță elegant.

-_-

Azi sunt o femeie care bea ceai (pe nume Biedermeier, cu gust decadent).

Stau într-o casă cu lupi la poartă. Ei nu lasă pe nimeni să intre.

Pe acum.

O să tai o șuviță (creață, nu ondulată) și o să mi-o fac inel.