Birtkenau

- Nu prea merge vin la mâncarea asta, ar fi fost mai bună o bere.

- Dă-i un Refresh!

(trăită de mine cu perplexitate)

Aseară musulmanii ortodocști nemulțumiți s-au încarnat în mine.

M-am dus eu, ca tot snobul literar, la Odeon, să-l ascult pe Rushdie. La intrare, control drastic. Niște neni te pipăiau cu bipăitoarea care descoperă armele și te controlau prin rucsac/buzunare/haine. Eu mă dusesem cu rucsacul pe care-l port de obicei. Milițianul, zâmbitor la mine: Ai vreo armă în rucsac? Eu spun întâi nu, apoi mă lovește inspirația: Ups, în fundul buzunarului de la rucsac zace fluturașul! El este, faceți cunoștință.

Îi zic neniului: am ceva! și cu o față inocentă îl scot din rucsac. Mă privește mirat și îl pune într-o pungă cu dovezi. Am crezut că mi-l confiscă de tot (și mi-i drag). Se pare că nu. La ieșire m-a așteptat un domn care m-a luat într-o odaie dosnică să mi-l înapoieze, nu înainte de a mă întreba dacă știu să-l învârt. Știu. I-am arătat. Mi-a zis bravo și “uite bă cu ce umblu intelectualii, noi credeam că-s pașnici!”

Și uite așa a scăpat Rushdie de atentat.

***

Aseară a fost absolut fain. Am empatizat cu Florin Iaru pe care-l criticați – cred că și eu m-aș fi fâstâcit la fel și n-aș mai fi fost în stare să mai scot niciun cuvânt.

Alt scriitor uman și frumos. Mi-a plăcut ce ne-a zis și cum a citit. Cum zâmbește și cum a răspuns la întrebări. Accentul.

Și nu trebuie să spun mai multe. Pentru că adevărul e în cărți, iar Rushdie e un om care știe să spună povești. Și plănuiește să scrie până crapă.

Dar când și-a înșirat preferințele literare și le-am recunoscut pe multe dintre ale mele, aproape că mi-a părut rău. Cum, eu și omul ăsta ne învârtim în aceeași paradigmă culturală?

Și pentru că da, înainte să-l citești ai impresia că e greu și plictisitor, iar când îl pui mâna pe cărți începi să le iubești.

***

Ce bine îmi merge de la o vreme…

***

P.S. Copii, să știți că eu nu fac nimica-nimicuța rău cu fluturașul. Numai îl iau la școală să împart mere și gutui cu lucii mici, că noi suntem firavi, suntem de la litere, nu putem să le rupem cu mâna, înțelegeți?

Corespondentul vostru special însărcinat cu supravegherea votării la sate raportează: Sunt în comuna W (unde-i mămăliga cât nuca) din județul Y(le protejez idenditatea, că ele n-au nicio vină). Aici s-a născut bunica(nu-i Suhurlui, acolo a locuit bunica). Casa ei părintească e acum muzeul satului, unde au adunat de pe ici, de pe colo ițari, racile, vârtelnițe, un război de țesut, lăzi de zestre. Am făcut rustic, că așa e modern. În fundul grădinii sunt niște goldani în care mă suiam când eram mică și străbunicii existau. Mâncam mămăligă cu lapte și miere și așteptam hoții de fructe să se furișeze prin porumb. De obicei erau copii din vecini și aruncam după ei cu un băț, ca după câini. Fugeau. Se întorceau pe seară, când eu nu mai păzeam goldanele de aur ale împăratului.

Baba călătoare n-are sărbătoare, zice președinta comisiei. Sună jidănește. Ca povestea aia despre evreii care călătoreau în căruță, cu fundul pe o sticlă de apă, spunând că navighează ca să nu trebuiască să țină sabatul. (cred că e prima dată când spun jidan pe blog – ce urât).

Aici, la noi, e tare frumos. Bem, petrecem, ne veselim. O tanti spune bancuri discriminatoare față de cler, evrei, țigani, țărani, intelectuali, curve, bogați. Discriminează fără discriminare, e și asta un fel de corectitudine politică.

Ne-am scos pita, slana și ceapa din traiste și ne-am pus la masă. Ne permitem, e secție specială (cu nevoi speciale?) și nu prea vine electoratul. Mirosul e îmbietor. Chiftele cu usturoi, caș de oaie, roșii cu ceapă, salam de vară (iarna e ca vara din punctul ăsta de vedere – alimentul pare comestibil în orice perioadă calendaristică). Avem și murături și plăcintă de bostan. Un alt membru ne comunică, jubilând, că nevasta lui a tăiat un curcan și la prânz vom avea borș proaspăt și rasol. Primăria nici ne vrea, nici ne iubește, așa că nu mai primim sufertașe cu mâncare, ca de obicei. Face și ei ce poate.

Am votat. A fost un moment înălțător în care mi-am exprimat un drept și o îndatorire față de patrie, am votat pentru viitorul meu și al copiilor mei, pentru o societate în care să nu-mi fie frică să mă întorc pe jos din LMC după ora 1, prin șantier, pentru o Românie așa cum visez. Pe dracu. NU AM VOTAT CU REMUS CERNEA.

Primul nene a venit în cămeșă, ițari și cizme cu carâmb înalt. În costum popular, ne-a sărutat mâinile și ne-a urat o duminică frumoasă și însorită.

Dimineață am ajuns în fața căminului cultural pe la 5 și 20. Cocoșii cântau agresiv și eu înghețam. A venit un câine și a stat puțin cu mine. S-a plictisit, a plecat. Am scos termosul din rucsac și am băut un pic de cafea, nu m-am încălzit. A apărut, peste vreo oră, prima doamnă din comisie, care m-a întrebat de-a cui sunt, că nu mă cunoaște. I-am spus a cui sunt. Tot nu mă cunoaște.

Eu sunt informaticianul arondat secției speciale. Sesizezi contradicția, nu? Dina – informaticianul. Informaticianul. Dina. Hm. Știi tu, informaticianul de la litere. Da, ăla care are o eroare de soft și care atunci când trebuie să repare un sistem se uită încruntat la el, în speranța că își va reveni, simțind puterea concentrării. Am o cameră de la prefectură și leptocul meu propriu și personal. Trebuie să filmez procesul plin de însemnătate al votului direct, secret și liber exprimat. Pe urmă îl trec pe dividiuri, pe care le bag într-un plic. Plicul nu se va deschide, probabil, niciodată. Dar e faină înregistrarea. Are coloană sonoră neofolk liniștit din compul meu (comisia și-a exprimat dorința ca fata cu camera să pună muzică), iar tanti de care v-am zis face stand up comedy. E amuzantă. Ar trebui s-o invitați la showurile voastre de bucureșteni rasați care luați bani pentru asta.

Afară miroase frumos, reavăn. În fața căminului cultural e un gutui încărcat. Mi-e poftă, o să culeg.

Ca să te duci la toaletă trebuie să treci printr-o probă inițiatică. Cobori, treci strada, ocolești primăria, intri într-o curte, mergi până-n capăt pe o alee, ieși pe o portiță, ajungi în fundul grădinii și găsești toaleta. Ușa nu se închide.

Mai vine câte un om. Sunt politicoși, bat la ușă. Semnează o declarație pe propria răspundere că nu fac turism electoral. Votează. Urnele sunt transparente, procesul e transparent.

Comunicare încheiată. Mama avea un câmp de ridichi.

***

S-a făcut seară. Au votat puțin peste 200 de omuleți. La secțiile normale, pentru dubluvei (nu așa se numesc locuitorii din W?) au fost 1000 și ceva. Prezență aproximativ 80%.

În secția mea a ieșit Băse. Măcar nu Geoană.

La un moment dat s-a oprit curentul. Doamnele din comisie s-au minunat de faptul că leptocul și camera au continuat să meargă în ciuda lipsei electricității. Pe urmă au vrut să vadă filmările. Au fost decepționate că nu le-am prins și pe ele în cadru. Leptocul tău nu prinde radio?

De pe la 17 mănâncă semințe. E 23. Da, au provizii importante.

A venit informaticianul (care nu e de la litere) din satul K să mă ia cu mașina – ca un angel radios, zâmbind în cadrul ușii. Nici eu, nici el n-am avut semnal prin cătunele noastre sălbatice.

Mi-e somn.

(cu o fată)

- Ai terminat de citit Don Quijote?

- Da, am terminat, cu chiu cu vai.

- De ce cu chiu cu vai? Nu ți-a plăcut?

- Nu prea. Cred că trebuia să-l fi citit acum câțiva ani. Nu mi se pare adecvat pentru vârsta noastră. Acum avem alte preocupări.

E de vârsta mea. Și e prea mare pentru Don Quijote.

Nu suntem prea mari pentru Libertatea, pentru vedete surprinse fără chiloți, pentru îmbulzeala din stația de metrou, pentru stat la coadă când ni se dă cafea gratis, pentru balul bobocilor.

Dar pentru Cavalerul tristei figuri suntem. Prea mari pentru vise, pentru iluzii, pentru a vedea frumos lumea. Prea mari ca să găsim în noi puterea să visăm.

Și uite în ce ne-au transformat. O societate prea mare pentru Don Quijote. O lume căreia i-au rămas mici speranțele.

Și m-aș fi liniștit cu gândul că e doar o metaforă, dar am crescut și nu mai avem nevoie de metafore.

Eu sunt prea mică. Și o să mă cuibăresc în miezul poveștilor, o să-mi pun costumul de motan încălțat pe care l-am purtat la grădiniță și o să le rog să mă apese pe mâini, pe picioare, pe trupuri și pe inimi ca să nu cresc. Să nu cumva să-mi rămână mici și lipsite de sens.

Prea mare pentru Don Quijote.

M-a durut.

Oare peste cine trece pasărea cu zborul rece

Oare peste cine zboară pasărea rock cu chitară?

«Natal no exílio»
Rodrigo Emilio

Muito embora o meu destino se encontre à face
do fim,
Nesta hora o Deus-Menino mais uma vez nasce
em mim!

A mesma luz resplandece,
entre as mil-e-uma urtigas do meu horto.
— Mas é como se Jesus desta vez nascesse
morto!...

I don’t know how many bottles of beer
I have consumed while waiting for things
to get better
I dont know how much wine and whisky
and beer
mostly beer
I have consumed after
splits with women-
waiting for the phone to ring
waiting for the sound of footsteps,
and the phone to ring
waiting for the sounds of footsteps,
and the phone never rings
until much later
and the footsteps never arrive
until much later
when my stomach is coming up
out of my mouth
they arrive as fresh as spring flowers:
“what the hell have you done to yourself?
it will be 3 days before you can fuck me!”

the female is durable
she lives seven and one half years longer
than the male, and she drinks very little beer
because she knows its bad for the figure.

while we are going mad
they are out
dancing and laughing
with horney cowboys.

well, there’s beer
sacks and sacks of empty beer bottles
and when you pick one up
the bottle fall through the wet bottom
of the paper sack
rolling
clanking
spilling gray wet ash
and stale beer,
or the sacks fall over at 4 a.m.
in the morning
making the only sound in your life.

beer
rivers and seas of beer
the radio singing love songs
as the phone remains silent
and the walls stand
straight up and down
and beer is all there is.

Ceața e pustie, ceata e pustie.

Ceata e pustie.

Mulțimea e pustie.

Și înot în ea în fiecare dimineață.

Letargie.

Fernando Pessoa – O livro de desassonssego

Superbă carte. Să o citiți.

Azi îmi doresc să-mi port bocancii direct pe piele. Au talpa crăpată. Azi rog vântul să-mi fluture rochia.

Există o casă în miezul lumii, pe un munte. Nu e departe, nici aproape. Cu o prispă în al cărei colț am adunat nuci ca să le coacem iarna pe cuptor și să le mâncăm tăvălite prin sare grunjoasă. Unde se aud lupii și mă iei în brațe ca să nu-mi fie frică, deși amândoi știm că le sunt soră.  Acolo îngrijim de animale și ne ajutăm copiii să se cațăre în copaci. La începutul iernii coborâm în sat să ne facem aprovizionarea. Când cade zăpada, ieși pe fereastră și faci poteci prin curte. Bem vin fiert și mă ții în brațe ca să mă încălzești, plapuma groasă nu-i de ajuns. Tai lemne și eu citesc cu spatele lipit de sobă. Pe masă, un vraf de cărți și o strachină de lut cu gutui. Și-o să avem un cal gras și cu pielea lucioasă pe care o să-mi fie drag să-l țesăl și o să pornim cu el pe drumurile sălbatice din jur. O să purtăm inuri și o să am o cămașă de noapte lungă și nepermis de albă. Iar când va sufla crivățul, vom primi câinele în casă, fiindcă e și el om, și ne vom afunda mâinile calde în blana lui lățoasă.

Și știu că-i posibil și că-i un vis pe care vreau să mi-l împlinesc.

Well, I still try to run home. Și acolo ar fi acasă.

Am trăit în toate utopiile pe care mi le-am dorit. Du-mă și în asta.

Până atunci, beau ceai cu scorțișoară și adulmec în vânt mirosul zăpezilor pe care le aștept.

Nu-ți cer nimic, nimic ți-aduc aminte.