Muzica nu poate să fie doar distracție, nu vă las să faceți din ea numai sunete pe care voi să vă mișcați, fără să simțiți altă plăcere decât pe cea animalică a lovirii trupului de alt trup, a scuturării membrelor și a pletelor, a agresivității lăsate să iasă. Și nu o spune un om care stă nemișcat la concerte, dând maxim din picior, ușor. Dacă simt că trebuie să mă mișc, nu îmi mai pasă de nimic, devin primitivă.

Dar nu e doar atât. Muzica are sens. Muzica este sens.

Am fost în LMC pentru Ka Gaia An și Bucovina.

Mi-ați stricat concertul frumos cu Truda voastră. Cum puteți să-mi aduceți oameni superbi care cântă despre munți și păduri, daci în temple sfinte, neamul meu strașnic, stindard cu cap de lup, suflet care va dăinui în orice războinic vis și pustia-nghețată în neguri și vânt, între care să vârâți un sălbatic care folosește pula ca semn de punctuație și care zbiară inepții precum bătaia doare, găina bătrână face ciorba bună, violează-mă sodomizează-mă eviscerează-mă, car căcatul cu găleata, frigider și malaxor sunt cu mine până mor, etc etc etc. De ce?

Dacă întâi cânta Ka Gaia An și apoi Bucovina, aveam un concert superb și Truda puteau aștepta să le pup moaștele cât vor fi dorit. Dar nu, au trebuit să mi-i intercaleze printre frumuseți. Așa că în timp ce tipul ăla în pantaloni de pijama a emis răgete pe scenă, iar fanii extaziați s-au îmbulzit, am cătat hodină vreun pietroi. N-am găsit. Așa că mi-am încrucișat mâinile și-am acumulat zgomot și furie.

Cum, mă, să pui în aceeași seară Strașnic neamul meu și Patriot?

Bucovina m-a vindecat. E printre formațiile care mi-s cele mai dragi. Mi se pare că îmbină frumos atât tradiția cu rockul, cât și versurile cu muzica. Așa că mi-am vărsat toți nervii acumulați la tâmpenia de recital de dinainte.

Dragi copii trudiști, mă bucur că ați plecat. Oricum nu meritați să ascultați muzică, vouă vă trebuie gălăgie cretină și versuri cu puli și căcat. Și nu-mi spuneți că e un protest împotriva stării actuale a țării. Nu schimbă nimic dacă protestați cu aceleași vorbe pe care le folosesc și adversarii voștri. Dacă faceți melodii rock care să nu fie cu nimic mai pline de sens decât manelele pe care ziceți că le urâți, e degeaba.

La un moment dat stăteam cu mâinile încrucișate și-mi venea să plâng de nervi. Și ei făceau moșeală și se îmbătau și stropeau și nu păreau să știe că există muzică.

Mi-a mai venit să plâng, dar de drag, când Bucovina mi-a cântat Luna preste vârfuri și Straja (care e o prelucrare după una dintre cele mai frumoase melodii românești, cântată de Grigore Leșe). Munților cu creasta rară, nu lăsați straja să piară. Că de-a piere straja voastră, a pieri și țara noastră. Mai sunt, dar pier încet. Nu-i lăsați.

Și mi-am adus aminte de Taverna mea dragă și de pletele de acolo. De mâinile către cer ridicate cu Dreidăl și Maitre de l’Epée pe Strașnic neamul meu. De steagul cu lup dacic cusut pe el și de tricolorul fluturat. De vinul băut din ulcior. Și-am dat strașnic și nebunesc din toate pletele, toate mâinile, toate picioarele, toate corpurile. Și-am primit și-am eliberat energie, și mi-a fost bine apoi.

Fiecare concert e o ocazie să-mi scutur relele.

Și când te gândești că sunt atâtea formații românești care ar fi mers perfect cu Ka Gaia An și Bucovina. Eu aș fi vrut să ascult Bucium, de exemplu. Uite ce cântec frumos. Cu vântu-domolit, prin cămeși de borangic…

Despre asta e România. Despre asta se poate cânta cu adevărat.

Azi, în Carefură, era un stand mare deasupra căruia scria cu litere roșii de multe șchioape (o șchioapă, două șchioape, nu?)

LITERATURĂ

și într-însul se aflau așezate frumos numai cărți de Coelho (asta venind exact perfect după o poveste de aseară, de la FILB).

Deasupra celorlalte cărți scria Beletristică.

 

Pot să cred că da?

Cea mai bună vișinată se face din compot de vișine. Iată cum.

Se ia un borcan cu compot. Se deschide. Se bea jumătate, abținându-te să mănânci vișinele. Se umple borcanul cu vodcă. Se bagă în frigiderul mic din camera de cămin. Se scoate după câteva zile. Vișinele tale sunt îmbibate cu vodcă, totuși își păstrează aroma. Și nici nu trebuie să aștepți mult, ca la vișinata obișnuită.

Soluție testată în laboratorul meu.

***

Vreau să merg în Portugalia, să-i ascult vorbind pe stradă, să merg în barurile lor și să le aud muzica, să lenevesc la soare, să.

Dragi împărțitori de Erasmuși, nu scoateți și voi la concurs unul em Purtugal? Vă rog vă rog. Am fost cuminte.

Până atunci, învăț să vorbesc portugheza fluent.

Quando os lobos cantam, minha alma viaja com o vento. Aici asculți tu un cântec de la o formație portugheză care are numele în latină, titlul melodiei în franceză, versurile în portugheză și numele albumului în engleză.

***

M-am căpătat aseară la Festivalul de Literatură cu Foxtrot XX a lui Răzvan Petrescu, pe care l-am hărțuit puțin.

Și mie mi-au plăcut covrigii și vinul, cadrau cu întâlnirea prietenească și cu Clubul Țăranului, unde vine țăranul cu coasa, sapa, leptocul țăranului, cărțile țăranului, scriitorii țăranului. Covrigii și vinul sunt de oameni. Cocteilurile nu.

Din punctul de vedere al unui neofit ca mine, a ieșit bine festivalul (în seara asta nu mă mai duc, cântă Bucovina în Lmc, asta nu pot rata. Trebuie să dau din pleată – deși nu am apă caldă și va trebui să mi-o spăl în lighean). Ce-i lipsește este o seară de poezie (Nu știu de ce toți se feresc de poezie, deși se pretează cel mai bine pentru lecturi publice. Recunosc că și eu sunt un cititor de proză mai ales și că oricum nu le citim cu același creier, dar ar fi fost frumos).

***

Sunt iar pe linia de plutire și fac ce îmi imaginam anul trecut. E bine în București, deși tranziția a fost mai grea decât mă așteptam.

***

Zilele cu tine sunt frumoase în 99,9 % din cazuri, zice. Las’că o să te râd când tu o să fii un corporatist trist și eu încă o să am timp să citesc cărți pe bancă, să agonisesc un buchet de frunze de toamnă, să mă dau în prostiile pentru copii din parc și să merg pe jos.

Să iei bețe, multe bețe, ca să atunci în câini.

na hora de pôr a mesa, éramos cinco (la ora punerii mesei, eram cinci)

o meu pai, a minha mãe, as minhas irmãs (tatăl meu, mama mea, surorile mele)

e eu. depois, a minha irmã mais velha (și eu. Apoi, sora mea mai mare)

casou-se. depois, a minha irmã mais nova (s-a căsătorit. Apoi, sora mea mai mică)

casou-se. depois, o meu pai morreu. hoje, (s-a căsătorit. Apoi, tatăl meu a murit. Azi,)

na hora de pôr a mesa, somos cinco, (la ora mesei, suntem cinci)

menos a minha irmã mais velha que está (fără sora mea mai mare care este)

na casa dela, menos a minha irmã mais (acasă la ea, fără sora mea mai)

nova que está na casa dela, menos o meu (mică, care este acasă la ea, fără)

pai, menos a minha mãe viuva. cada um (tatăl meu, fără mama mea văduvă. Fiecare)

deles é um lugar vazio nesta mesa onde (din ei e un loc gol la această masă unde)

como sozinho. mas irão estar sempre aqui (mănânc singur. Dar ei vor fi mereu aici)

na hora de pôr a mesa, seremos sempre cinco. (la ora mesei, vom fi mereu cinci)

enquanto um de nós estiver vivo, seremos (atâta timp cât unul din noi va fi viu, vom fi)

sempre cinco. (mereu cinci)

(nu mă pricep eu la traduceri, dar am făcut una aproximativă fiindcă tu nu știi portugheză)

Cum ar fi ca la cursul de portugheză de dimineață, la care abia te-ai trezit ca să te duci, în loc de profa obișnuită, să vină un băiat cu piercinguri, tricou cu simple plan și tatuaj cu Yoknapatawpha și să-ți citească poezia asta? Să fie deștept și să te convingă să-i cumperi cartea din finanțele tale crizate. Să o iei pe o bancă, în parc, și să vrei să recitești anumite părți iar și iar. Ciocolată și Nici o privire de José Luis Peixoto – o după-amiază frumoasă de toamnă.

Și zice:

Sunt maratonistul care a înconjurat lumea ca să-și ducă o scrisoare lui însuși și care, acum că s-a găsit, nu mai e același.

Prin rămășițele nopții din cameră, fără să tulbure liniștea pe care o fac lucrurile în timp ce există, Iosif își zări soția în pat.

Cât e de greu un abis?

Vorbea cu abundența unei căruțe de ovăz deșertate într-un depozit imens și gol.

Poate că oamenii sunt bucăți de haos peste dezordinea pe care o închid în ei și asta îi explică.

Iarba profita de ora dimineții ca să crească.

Și bucățile nu sunt întregul, așa că citește cartea. Pentru ce-i în spatele poeziei și întorsăturilor de cuvinte.

Pe cartea mea scrie despre un foc din umbre și cuvinte care aspiră spre lumină și e desenat un soare. Com o prazer deste encontro. Plăcerea a fost de partea mea. Și o să-ți citesc cărțile în portugheză.

La Litere mi-a plăcut, fiindcă a vorbit mult și frumos. La Festivalul de literatură, abia puțin.

O surpriză plăcută acest scriitor viu.

Mulțumesc.

antes de te conhecer, existias nas árvores

e nos montes e nas nuvens que olhava ao fim da tarde

muito longe de mim, dentro de mim, eras tu a claridade

Versurile astea trei sunt pentru tine, ca o replică la minele rău din postul de dinainte. Știi și tu că nu vreau să mă duc. O să stau.

și apoi

Păcatul îmi trezeşte de sine uitarea,
Şi răul se dezlănţuie-n sufletul meu.
În aer văd albastru cum vine-nserarea,
Şi fulguie în suflet chinul lung si greu.

Nu-mi mai recunosc nici glasul, nici mîna,
Chiar chitara-mi pare străină acum,
Totul e straniu: culoarea,lumina,
Şi-un gol în suflet doare nebun.

Aș putea să vorbesc despre chitara care îmi este într-adevăr străină acum. Când eram mică și învățam să cînt, îmi imaginam că voi fi bună la instrumentul ăsta și voi cînta cu drag, că o să știu multe melodii și nu o să fie zi în care să nu iau ghitara în brațe. Acum, tot ce face e să adîncească un dor și să-mi aducă aminte de mâinile lui care mi-au cîntat, care m-au mîngîiat, care mi-au spus povești. Și prefer să o las să tacă decît să cînt și să plîng, fiindcă nu exorcizez nimic. Și nu mă face să mă simt mai bine.

Dar nu despre asta am de spus. Ci despre un plin în suflet care doare mai mult decât un gol. Despre păcatul nefăcut, dar dorit. Despre doruri și dileme, despre somații, despre nesinceritate. Despre un joc care nu e joc, dar e dublu. Despre mine, care nu eșuez niciodată la a fi o femeie. Cu tot ceea ce definește asta.

Și fug. Și le zîmbesc, dar nu cu ipocrizie. Cu altfel de drag.

Și nu mai pot pe frunte duios să îl mîngîi…

Tot ce nu pot să-ți spun. Și toate ironiile pe care nu pot să le primesc.

Ar fi putut fi ușor.

Pentru că de miercuri mi-am împletit părul în fiecare zi. Sunt un pui de indian.

***

“Nicolae Bacalbaşa este purtătorul de cuvînt al Spitalului Judeţean Galaţi. Domnia sa apare des la televizor şi, de fiecare dată, reuşeşte să mă facă să zîmbesc, deşi subiectele despre care este solicitat să vorbească sînt, cred, lesne de înţeles pentru toată lumea. Dl Bacalbaşa vorbeşte mereu în pilde, de parcă ar fi un bunic care îi învaţă pe nepoţi de-ale vieţii. Niciodată nu spune, de exemplu, „În unitatea de primiri-urgenţe a spitalului nostru a fost adus un pacient etc.“. Nu, domnia sa, cu un zîmbet candid pe faţă, face nişte introduceri de ai impresia că asculţi poveşti. Asta şi datorită intonaţiei şi frazării domniei sale. Totul, evident, spontan. L-am auzit odată dîndu-le jurnaliştilor informaţii despre o amărîtă de femeie care fusese bătută de soţul ei. Sau, mă rog, asta era intenţia, pentru că ceea ce am reuşit să înţeleg de la dl Bacalbaşa a fost: în ziua de azi, omul nu mai pune preţ pe nimic; şi e păcat; uităm de valorile vieţii; chiar şi de sfîntul legămînt al căsătoriei care spune „împreună la bine, dar şi la greu“… (R. T.) în cea mai recentă Dilemă.

Nu l-am mai ascultat demult, că nu mai am televizor. Dar mi-e drag. Și-mi place cum povestește. E unul dintre cei doi doctori din Spitalul Județean Galați pe care-i iubesc necondiționat. Celălalt e un House care în loc de Vicodin e dependent de adrenalină și viteză. Zise ea, dând din cap.

***

Să vă uitați la filmul ăsta, copii. Zise ea, dând și din celălalt cap.

***

Săptămîna viitoare, jubilăm și festivăm. Eu vreau să-l ascult pe Peixoto, pe Philip Ó Ceallaigh și pe Filip Florian. Cel mai mult, pe Filip Florian, fiindcă m-a făcut să-mi doresc să mă mut în romanul său.

***

Între timp, exersez vorbitul în portugheză și mi-e din ce în ce mai dragă limba. Și facultatea de litere începe să devină un loc prietenos, unde mă salută oameni normali.

Boa tarde!

- Hai să mergem într-o zi la rectorat cu leptocii să facem download nelimitat!

Știu că vrei…

Și totuși e drăguț că un secol a devenit trei zile…

Fiecare filolog oligofren ar trebui să aibă un micuț geek în posesie.

Cea mai frumoasă vreme e atunci când plouă, mai mult sau mai puțin furios. Când vântul îți flutură pletele și picăturile de ploaie îți înțeapă obrajii, dar tu mergi mai departe. Calci cu bocancii prin bălți și nu-ți pasă de noroi. Te simți ca o zeiță a furtunii, de neoprit. Toate energiile naturii se strâng în tine.

Contrar aparențelor și împotriva tuturor motivelor, mi-e bine.

Ieri, la metrou, un om frumos citea aceeași carte ca mine. Bine, nu mi-am dat seama că-i frumos la început, am observat mai târziu. Un zâmbet de : “cheers, mate!” și nu mi-a mai păsat că întârzii la primul curs (unde am scris după dictare într-o portugheză pe care n-o știu, dar ce mai contează când ți se păstrează un loc și ești așteptată cu o brioșă?).

La Clubul Țăranului, unde se duce țăranul să danseze cu sapa și coasa, cele mai bune lucruri din lansarea Ultimilor eretici ai imperiului au fost vinul fiert și muzica. Și-mi pare rău că trebuie să spun asta. Dar eu mi-am împletit flori de câmp în păr, iar în stația de metrou mi-a plăcut îmbrățișarea.

Și-am o dispoziție perfectă. Nu jubilez. Dar mi-aș pune cireșe la urechi și aș umbla cu ele prin oraș, în pofida toamnei. Și nu-mi pasă că vântul îmi ridică fusta și-mi despletește părul.

Într-o Facultate de Litere utopică

Ai colegi cu care poți discuta despre ultimele apariții editoriale,  cu care să te duci de braț la conferințe, lecturi publice și lansări de carte. Sunteți un grup de pasionați de literatură, care polemizați asupra valorii anumitor scriitori. Aveți preferințe difergente, dar o iubire pentru cărți în comun.

Mergi la cenaclu, unde aspiranții la statutul de scriitori sunt disecați necruțător. Există o autoritate în materie care prezidează adunarea și ieșiți de acolo vorbind singuri și conștienți de propria nonvaloare.

Scrii la revistă, unde textele sunt selectate riguros, din cauza numărului mare de doritori. Iese bine.

Împarți o cafea cu oameni frumoși, care au venit la facultatea asta din pasiune și cu care poți schimba două vorbe despre ultimele lecturi. Care, întrebați care e cartea preferată, nu răspund “Cișmigiu et comp” și care pot avea un discurs argumentat. Care nu se uită cruciș la tine când menționezi de paradigmă, constructivism sau critică impresionistă.

***

Într-o Facultate de Litere reală

Te duci cu muzica ta în căști și cu o carte în geantă, prin care te izolezi de pițipoancele care citesc Cosmopolitan pe sub bancă. Te minunezi când găsești un om care a citit până acum și altceva decât lecturile obligatorii. Umbli cu felinarul, ca Diogene, după oameni. Auzi în fiecare zi exprimări de tipul: “Decât asta avem de citit?” care sunt perfect definitorii pentru atmosferă și mentalitate.

(aș fi putut detalia articolul ăsta. Aș fi putut fi mai rea. Dar nu merită, și-am îmbătrânit.)

Mie mi-e bine când în demersul hermeneutic primesc o castană coaptă.

.