Birtkenau

….

.

…

.

..

.

tu

ti

tu

tu

tu

tu

.

…… … ….. …… …. ……. .. …..

……… … .. …. .. … ….. …….

Încep să uit cuvintele, așa că mă exprim în imagini și-n cântece. Mi-e dor de bucata de Rusie pe care am văzut-o și-am iubit-o, cu oraș răcoros și cu o tăcere altfel decât oricare dintre cele pe care le ascultasem deja. Cu mirosul de usturoi din Cinic și cu plimbările pe marginea canalelor, cu clădirile vechi (dar nu atât de vechi) și cu dinozaurul rus cu care n-am mai făcut concurs de rezistență la băutură. Era un aer straniu. Erau umbre. Era Neva, nu Dâmbovița.

Ascultă cântecul.
United forever in vast, endless space
created in struggle by unhappy race
we’re sunrise of freedom
we’re frozen in ice
united forever in great Russia’s embrace.

From the Arctic Circle
To the southern seas
deserted forests
neverending steps
The unbreakable union
of fraternal states
united forever in Great Russia’s embrace

Slavsya, Otechestvo nashe svobodnoye,
Slavsya, strana moya! My gordimsya toboy!

The rise – the prisoners of starvation
The rise – the damned of the Earth
let’s get them together
let’s break us free
the world is changing
At it’s core

long live great Russia’s motherland
built by the people and their mighty hands
long live young nation
united and free
shining in glory
for all men to see

De când am văzut-o, am vrut să fiu ea.

Părul lung, cu nuanțe de albastru, care să-mi acopere sânii goi. Trupul foarte alb care iese dintr-o pânză înfășurată în formă de rochie. Ochii bleu și buzele întredeschise. Florile portocalii.

Pentru că în viaţa reală sunt orice altceva decât diafană, am vrut să mă transform în ea.

De ce?

Ca să plutesc.

(mă vindec încet)

Eu sunt fata asta fără un picior.

Iar voi sunteți băieții ăștia care au învățat disciplina și vor deveni buni soldați, dar acum au nevoie de lemne de foc.

Mi-au tăiat piciorul acum aproape 5 ani. Am învățat să merg destul de bine și în cârje, dar uneori mai doare, deși nu-l am. Și fiindcă nu e carne, nu poate fi alinat. Nu pot să-l ung cu alifii și să-l bandajez ca să treacă.

Dar acum v-ați gândit că vreascurile adunate sunt ude și cu cârjele mele ați putea aprinde focul. V-ați încălzit și ați fript iepurele.

Iar acum mă târăsc, cu coatele și cu piciorul rămas. Și sângele curge. Dar voi încă moțăiți pe lângă foc, povestind aventurile din pădure. Și nu m-ați mai văzut de când mi-ați luat cârjele.

Imaginile vin din luminișul ăsta, care m-a trimis pe o cărare frumoasă.

O să mă postez la colț de stradă (știu ce stradă, știu ce colț) și o să le dau cuțite, gratis. Pentru că știu că va veni unul a cărui mână e menită să-mi curme viața, dar îi lipsește arma frumoasă și rece. I-o ofer. Pentru asta trebuie să vă risc, dar azi îmi pasă atât de puțin că străzile de la intersecție s-ar păta de sânge.

Și dincolo de ei toți, cel mai frumos și cel mai trist bărbat pe care l-am cunoscut – din întâmplare același. Omul care își cere scuze pe care nu le voi da și care mușcă de unde doare. Îmbrățișarea mea e mică și inutilă pentru el, însă l-aș strânge în brațe minute în șir. Nu e doar milă. E o poveste, presimt dureroasă, pe care nu avem de ce să începem a o scrie. Și împărțim o depresie, dar nu și cauzele ei. Dar purtăm aceeași mască. Straniu, de tine e lipită mai bine, iar până să te cunosc eram convinsă că ești cine vrei să fii și ți-ai găsit locul. Nu văd să citesc de departe, se pare. Iar aproapele nu știu dacă a fost benefic, fiindcă am învățat să găsesc bucăți din tinele real care evadează pe sub mască, pe care bineînțeles că nu le pot vindeca. Dar tu te mândrești cu statutul de bolnav incurabil.

Dar cine sunt eu să știu? Cine sunt eu să spun? Cine sunt eu să încerc?

Un print screen făcut de mine la Mad Men.

Pentru lumina albastră de dimineață și pentru o zi asemenea, dar în care eu eram cea care pleacă, nu el.

Și pentru spatele ei, pe care aș scrijeli ceva cu unghiile. Poate că mi-aș pune povestea pe pielea aia, sau pe altă piele la fel de lipsită de bunăvoință.

Ficțiune e când împărțim o țigară. Realitate, când îmi iei biscuițeii.

Oamenii nu mai zâmbesc la fel de frumos ca odată. Oamenii nu mai sunt la fel de frumoși ca odată. Oamenii cresc, au mai multe dileme decât certitudini și mai multe depresii decât bucurii.

***

Nu-mi place să o văd pe ea fluctuând de la depresie la zâmbet și jucăușenie doar la venirea lui, mai ales că știu că nu e falsă în niciuna dintre posturi. Nu-mi place fiindcă nu pot să o vindec și nici să-i spun ceva care să o facă mai bine, fiindcă are dreptate. Toți avem dreptate, chiar și el are. Și eu am. Dar asta nu are cum să o fericească. Și după timp, așteptam ca la întrebarea „Ești mai bine?” chiar să primesc răspunsul „Da, sunt mai bine.”. Poate peste câteva luni. Poate peste câțiva ani. Poate nu voi mai avea ocazia să întreb sau nu va mai avea de ce să răspundă. Nu vreau să mai încerc să citesc în ei, poate nici nu-i cartea mea. Dar mi se deschide în față și ei doi au același semn de carte.

***

O îmbrățișare în mașină și asta-i tot. Undeva, nu pot să știu de ce, știu că nu vom rămâne prieteni și n-o să ne facem translatori din moldovenește. Nu mi-am putut opri sentimentul că seara aia e ultima când ne vedem, de asta am vrut să stau cu tine până le duci pe ele acasă și să mă mai bucur de stilul tău haotic de a conduce. Sper să mă înșel și să văd cum crești și cine o să fii. Încă mai cred că o să devii un tip minunat, cu toate frustrările tale din cauza ghemului sau poate tocmai de asta. Pe undeva, te-am înțeles destul de bine. Pe undeva, semănăm. Dar au rămas multe nespuse și nu cred că le vei afla vreodată.

***

Astăzi, tristă despre oamenii mei. Nu despre toți.

Vindecă-mă.

Am găsit stiloul prin străfundurile conștiinței și am încercat să mă joc. A ieșit strâmb și zălud, și scrisul, și poza.

Leapșa Vasilelui despre cum scriem noi cu mâna noastră stiloul nostru hârtia noastră. A noastră!

Să scrie pisicăcafeașibalonaședeșampon, floaredecrin și iisusdincentru de mână.

Gradinița mea iubită,
Bine te-am găsit!
Esti atâta de frumoasă
Cât nici n-am gândit!

Râde soarele-n fereastră,
Florile imi zambesc,
Iar păpușile frumoase
Din dulap privesc.

Ce să-ți spun?!
Sunt fericită
Că pot învața
Într-o școală așa frumoasă,
Cum e grădinița mea.

Am auzit poezia în maxi-taxi, de la o fetiță-fetiță, cu codiță (nu codițe), care probabil venea de la grădiniță. Am reținut doar prima strofă, dar am căutat-o prin străfundurile internetului pentru a-ți oferi și ție o astfel de mostră de înțelepciune grădinițească.

***

Cât despre mine, sunt sănătoasă-voioasă-voinică.

Știi că spuneau oamenii cu dileme despre calea lentă? Da, recunosc, a fost numărul meu preferat din ultimul timp.

Am trăit o săptămână suspendată deasupra timpului, cu nopți devreme-somnoroase și zile molcome, bucuros-lenevitoare în pat (cred că mai mult de jumătate erau petrecute în sanctuarul pătrat). Și dacă Țața a căzut în ochi, eu am reușit uimitoarea performanță de a cădea în degetul mic de la mâna stângă și de a mi-l scrânti (s-a umflat și învinețit, iar la un moment dat, când nu o să fiu atentă, o să mă usuc și o să cad, iar degetul cu pricina va rămâne suspendat în aer).

Apoi o mansardă goală, pe care abia aștept să o îmbrac săptămâna viitoare.

Dar a trebuit să mă vindec de lentoare. O săptămână n-am auzit deloc rock urlător, la niciun difuzor, niciodată, și mi-a fost dor (în ultimele zile deja intrasem în sevraj).

Bucureștiul m-a trecut prin proba inițiatică de a găsi E varză, un băruleț lăudat, care s-a dovedit a fi pe placul meu. După ce treci de țiganii care te stropesc cu furtunul și de cei care te țintesc cu mingea, ajungi în oază. Când am fost eu era liniște și pace, puțini clienți (amiază tihnită de duminică). Un tratament binevenit după o săptămână de liniște. Cred că o să fie unul dintre locurile în care o să mă duc cu plăcere odată ce mă îmbucureștenesc. Mai ales că e greu de găsit.

Următoarea fază a reintoxicării : acasă. Tavierna. Unde o să murim ca șobolanii la cutremur, fiindcă o să ne cadă diverse în cap, începând cu sticla de Nestea și terminând cu pereții și cerul. Dar lasă, că eu când observ cu opiul meu vigilent că e cutremur, nu mă duc acolo, stau acasă. Deși, dacă mă gândesc bine, fiind un mutant oribil care poate supraviețui fără oxigen, sunt destul de bine adaptată la asemenea evenimente, că n-aș avea mari probleme sub dărâmături. Doar dacă nu-mi rup cărămizile alea vreun prețios oscior. Greu de mine. Greu de noi. Dar ce biiiiine e să bei o Ciucauca la tine, în muzica ta, cu oamenii tăi. Deși încep să mă tem de dinofagii ăia (cum nu mai cunosc altă Dina, am impresia că pe mine vor să mă mănânce fagii ăștia).

***

Am fost ieri pe la fostul liceu și-am văzut că au schimbat vechile table cu altele noi și albe, pe care se scrie cu markerul. Asta m-a întristat, deși în rest nu prea s-a schimbat mare lucru. Am uitat să le spun bobocilor care învață acum la noi în clasă povestea jaluzelelor budugalii și a feței de catedră. Eh, probabil o să-și construiască ei altele.

***

Ce-mi place să nu spun nimic, ce-mi place să nu fac nimic.