Birtkenau

Clicăie.

Equivocar el camino
es llegar a la nieve
y llegar a la nieve
es pacer durante veinte siglos las hierbas de los cementerios.

Equivocar el camino
es llegar a la mujer,
la mujer que no teme la luz,
la mujer que no teme a los gallos
y los gallos que no saben cantar sobre la nieve.

Pero si la nieve se equivoca de corazón
puede llegar el viento Austro
y como el aire no hace caso de los gemidos
tendremos que pacer otra vez las hierbas de los cementerios.

Yo vi dos dolorosas espigas de cera
que enterraban un paisaje de volcanes
y vi dos niños locos que empujaban llorando las pupilas de un asesino.

Pero el dos no ha sido nunca un número
porque es una angustia y su sombra,
porque es la guitarra donde el amor se desespera,
porque es la demostración de otro infinito que no es suyo
y es las murallas del muerto
y el castigo de la nueva resurrección sin finales.

Los muertos odian el número dos,
pero el número dos adormece a las mujeres
y como la mujer teme la luz
la luz tiembla delante de los gallos
y los gallos sólo saben votar sobre la nieve
tendremos que pacer sin descanso las hierbas de los cementerios.

Darja mă întreabă ce înseamnă acasă pentru mine. Nu știu dacă mă descurc cu polisemantismul acestui cuvânt, dar o să încerc.

Acasă este o lume în care obiectele cad în jos, râurile curg și sunt de obicei lichide, merele se coc în copaci și iarba crește din pământ. În care pot încă să respir oxigen și să expir dioxid de carbon, iar pisicile se tolănesc pe scări.

Acasă este un continent pe care vă încăpățânați să-l numiți bătrân. Eu văd că și-a ucis bătrânețea și a descoperit elixirul adolescenței; am impresia că tot trece de la vârsta a treia la copilărie, fără să învețe ceva din morțile succesive. L-aș iubi ori matur, însorit, viril (chiar dacă s-au încăpățânat să-i dea nume de femeie), ori bătrân, dar pervers, savurându-și decadența conștient.

Acasă e o țară unde poate să-mi fie dor și să vorbesc ce-am învățat de la ai mei. Locul unde oamenii încă ară cu plugul tras de boi și aduc apa din vale în cobiliță. Unde mănânc eu mure crescute printre rândurile de vie și fructe nespălate, iar curcanul mă ciupește de picior. Unde-s oamenii mei și locurile mele. Dezrădăcinarea nu e o opțiune, dacă m-ați face să plec aș rămâne tot un dac cu nostalgia bulzului, amurgului, brânzei, viezurelui. Pentru că n-o să învăț niciodată suficient de multe cuvinte într-o altă limbă, iar o altă cultură n-o să poată trăi plenar în mine (deși aș putea-o îndrăgi). Marea și muntele.

Acasă e orașul în care m-am născut? Din care în mod clar plec, dar probabil distanțându-mă o să-mi aduc aminte cu drag de unele locuri de aici. Bine, acasă e Grădina Botanică, sălașul conului perfect; e Grădina Publică unde poți sta la trainspotting, e gara unde poți să bei cinci cafele cu cincizeci de mii, e fostul parc în care ne-am jucat când eram mici și care acum a fost înlocuit de blocuri roz, e Taverna (deși e apărută de mai puțin de-un an, mă simt mereu atât de bine acolo încât o pot numi acasă), e școala generală și liceul, e parcul de la T cu bănci rupte și copii țipători, leagănele de la Viva, e faleza pustie sub furtună, pesteDunărea cu nisip în ochi, spitalul unde mi-am petrecut multe seri în copilărie (fără să fiu bolnavă), cimitirul (pentru că acum îi e casă), biblioteca, străzile pe care am călcat, biserica din lemn ascunsă bine într-un colț în care sigur n-o vei găsi, concertele la care m-am manifestat, sunt eu crescând – cu toate ale mele.

Acasă e satul unde nu am semnal la telefon și ulițele nu-s pietruite. Sunt caișiimeriipiersiciipruniicireșiigutuii. Pereții bătrâni din lut, mărul înclinat de la vale – o ascunzătoare perfectă pentru citit, poarta verde care scârțâie, coliva, poveștile. O sobă de care te poți lipi cu spatele și vei iubi iarna. Liniștea unei seri pe prispă, fiindcă natura face parte din liniște. Pământul care se vede, cultivat ca un preș petecit, la vest. Lanurile foșnitoare printre care umbli ca să găsești o fântână. Cimitirul calm, ca o livadă. Praful de sub și de pe tălpile mele, căci acolo nu trebuie să calci decât desculț. Nea Băiat Deștept [ exemplu de dialog între el și oricine : - Bună ziua, ce mai faci? - Bună ziua, uite fac ....x....! - Bravo, bravo, ești băiat deștept! (el e cam surd, așa că are un răspuns standard)]

Camera mea nu prea e acasă. Deși verde, cu tricolor pe perete. Deși orice. Aici e doar o stație spre altceva.

***

Visez la o acasă ideală. Poate fi oriunde, dacă e cu tine. Nu-mi pasă de lucruri. Vreau o pisică, să toarcă tolănită pe mine. O bibliotecă pe care să o privesc cu drag. Dar mai ales tu – cred că ești elementul care o face să fie Acasă. Să mă grăbesc să ajung nu la un loc, ci la un om. La o îmbrățișare și la un somn în doi. La o voce care să vindece. Iar asta poate să fie oriunde: într-un bordei din vârful muntelui sau din mijlocul bărăganului (cătunul sălbatic la care visăm), într-un apartament din marele oraș, într-o cameră de hotel, într-o casă cu chirie, lângă un par (cică dacă bărbatul înfige un par în pământ și-ți spune că acolo e casa ta, să stai acolo de drag, să faci umbrar din frunze și o vatră de pietre). Locul ăla o să poarte amprenta noastră. Acolo o să fie într-adevăr acasă. (când?)

Poartă-mă prin ieri și prin mâine, în azi lasă-mă să merg singură și să mă împiedic de pietre. Întinsă pe cioburi care nu lasă urme, imaginația e contraproductivă.

Asta o să te vindece, ai spus.

***

De ce oamenii care se rebelionează și se nealiniază vor să cunoască alți oameni care au ales aceeași cale? Poate că ar trebui să își fie suficienți în refuzul lor. Hai să ne întâlnim diseară, să negăm împreună și să ne consultăm asupra modului în care societatea contemporană trebuie repudiată. Pe un câmp, la muncă, sau întins sub cer cu gândurile tale, rebeliunea nu mai are același sens. Senzația nu se compară cu discuția din barul aflat în centrul Lepădava, obscur și underground, desigur, fiindcă asta în oferă iluzia apartenenței la un fel de confrerie, mai mult sau mai puțin secretă. Și-ți place să vorbești cu ei, și-ți pare că mâine ați putea lăsa lumea în urmă și v-ați face alta după chipul și asemănarea voastră. Dar mâine nu devine niciodată azi.

E ca la întrunirile de sprijin. Bună, mă numesc W și sunt rebel. Numai că aici (poate, ca și acolo) nu vrei să fii ajutat să renunți, ci doar să ți se recunoască această calitate și să fii tratat ca atare. Îți pictezi trupul, îți alegi vestimentația, îți pui oțel în vârful bocancilor, ca un evreu în timpuri naziste care și-ar agăța de bunăvoie Steaua lui David de mână. Ca să fii admirat de ai tăi și disprețuit de ceilalți. Pentru că titulatura de “normal” îți displace profund. Disprețul ăla te hrănește, și din cauza asta n-o să pleci niciodată să-ți întemeiezi utopia. O să rămâi aici, ca să le negi civilizația din interior. Și n-o să schimbi niciodată ceva. Și încet, lor o să înceteze să le mai pese.

Să ne conformăm la rebeliune. Să ne punem de acord asupra discursului. Ce desființăm, ce apărăm? Discursul e esențial. Nu contează că-i repetitiv, chiar deloc. Se poate numi coerență.

Dacă îmi declar rezistența tăcută, ce rămâne din ea? Mai e oare rezistență? La ce?

***

Și asta fiindcă nu pot alege nicio cale.

Luați-i rebelului lumea împotriva căreia se revoltă. Dați-i ce-și dorește, faceți-i o lume pe potriva gândurilor sale. În ce-l transformi?

Până atunci, să ne revoltăm cu bere, rock, baruri mici și pline de prieteni cu idei comune, cărți împrumutate de la biblioteca județeană și tricouri originale.

Sunete de pian, întoarcerea din pribegie.

Bifez câteva zile cu somn ce tinde spre zero, dar care a meritat sacrificat. Muzici care te pun în mișcare.

Bocancii literari și niște cărți. Am citit pe drumuri microromane de Dostoievski și povestiri de Dino Buzatti.

Ei, ce să-ți povestesc.

***

Mai bine promovez ceva.

(clic pe afiș)

Pentru că, deși e din altă categorie, la rocsitiopăner nu ajung, că ar fi vai și-amar de finanțele mele. Și nici la vreun alt fest/concert mai mare.

O să aștept decembriele.

***

Până atunci, oricum, multe schimbări.

E posibil să dispar în iarbă. Oricum nu știu ce să-ți zic.

” Es más: el hombre, por ser hombre, por tener consciencia, es ya, respecto al burro o a un cangrejo, un animal enfermo. La consciencia es una enfermedad.”

Am terminat Ceață de Miguel de Unamuno. Fericită traducerea lui “nivola” prin “riman”, care mie-mi sună ca “liman”. Un fel de capăt al tuturor ficțiunilor romanești.

Știi că am două slăbiciuni literare, cu care mă dai gata și dacă ai scris o carte proastă (ceea ce nu e cazul lui Unamuno – “el e un domn cam ciudat care tot ține să spună adevăruri neplăcute”): distopiile și metaliteratura.

Așa că, deși până la ultimele trei capitole mi s-a părut o poveste obișnuită, nici prea urâtă, nici prea frumoasă, cu un Don Nejuan Quijote aproape normal, pentru final m-am îndrăgostit de carte. Pentru discuția dintre autor și personaj și pentru monologul din final, ținut de Orfeu, câinele.

Îmi place să mi se spună frumos. Adevăruri și minciuni.

***

Plăcintă de mere.

Off to a great adventure. Mai mult sau mai puțin great, mai mult sau mai puțin adventure.

Să vină marea la mine, eventual și muntele.

Barul și anticariatul.

Pădure.

Appearance tyrannizes over truth and is lord of happiness, to appearance I must devote myself. (an argument in favour of a caste-based fascistic dictatorship, de la Platon citire)

Desigur că-mi place fraza de mai sus.

Întinsă pe o bancă de lemn.

Azi dimineață, copiii din fața blocului meu se jucau cu cornete. N-am mai văzut asta de când eram noi mici, așa că m-am bucurat.

Am aflat că există un cămin numit Măgurele, care este, evident, în localitatea Măgurele, la 2 ore de orice (în special de facultățile mele din buricul târgului). Acest lucru nu poate decât să mă sperie. Dileme și alte probleme de viitor student.  De unde o să-mi cumpăr covrigi? Îmi trebuie niște multe rafturi. O să vedem, sper să nu mor. Există oricând varianta (desuetă, vetustă și decrepită) de a locui în stația de metrou, acolo într-un colț, cântând cu jumătate de gură, din când în când, pentru bani de șaormă, că așa știu eu că mănâncă studenții (chiar și cei care-și scriu licența prin șanțuri, cică).

Îmi place engleza aia mai veche, cu formulări mai pretențioase, și mi-s dragi cuvinte precum to err sau utterly.

Ce bine.

Vreau un bilet la un anumit concert. Probabil o să-mi iau.

Ascultă cântecul ăsta.

The Accidents of Gesture, de la Rome, albumul Flowers from Exile.

De fapt, tot albumul e frumos.

….portocale amare, la mare….

p.s. Și-un fragment în română.

Întotdeauna am urât versul lui Sașa Pană “arde maculatura bibliotecilor”. Pentru “maculatura” care sună urât oriunde, și pentru violența lui “arde”. Și mi-au fost dragi avangardiștii, și aproape că i-am înțeles uneori, dar versul ăsta l-aș tăia cu o linie groasă.

Am terminat Orbirea de Elias Canetti. Am urât-o și am iubit-o concomitent, pentru personaje, pentru conflictul prea dens, pentru paginile care continuau să se întoarcă, pentru “adevărații scriitori își întâlnesc aievea personajele abia după ce le-au creat”. Mi-a fost drag Kien și am vrut s-o ucid împreună cu el pe Therese. Am vrut să fiu câinele ăla care îi sfâșie fusta, hai să urâm împreună scrobeala și dorința de cumsecădienie.

M-a obosit fizic. Îmi pare bine că am terminat-o, deși sunt convinsă că o s-o recitesc. Incendiul ar fi fost un catharsis, dacă nu m-aș fi atașat de la început de cărțile sinologului.

Kien e un om pe care l-aș putea iubi, tocmai fiindcă el trece dincolo de asta. Orbirea lui e alfel. Vede, dar altceva. În altă parte.

Nevasta, pe de altă parte, trece clar între cele mai demne de ură personaje pe care le-am cunoscut. Și e cu atât mai sâcâitoare cu cât știu că există în realitate, că acum probabil caută testamentul prin vreun birou solid și fuge la domnul Puda să-i dăruiască banii ei. Există cu fusta ei obsedantă și albastră și scrobită, cu cele 50 de cuvinte din vocabular, cu dorința de a părea de 30 de ani și cu prostia ei monumentală.

Pfaff și Fischerle nu m-au deranjat atât de mult. Primul, cu pumnii lui plini de furnicături și cu urletele sale, mi-a părut aproape înduioșător (chiar dacă). Al doilea nu e decât un biet excroc megaloman. Ambii sunt printre noi, dar nu egalează forța distructivă a Theresei sau orbirea frumoasă și tragică a lui Kien.

Pentru că încă sper că mai sunt oameni care iubesc cărțile mai presus de orice. Care sunt capabili să fie ca el.

Și totuși, cartea nu-i despre asta. Asta am vrut eu să citesc, pentru că sufăr deasemenea de o formă de orbire. E despre lume. Despre din ce în ce mai departe, din ce în ce mai surzi, mai orbi, mai neauziți și nevăzuți. Despre cuvinte care nu spun și intenții care nu vădesc. Despre a ieși pe stradă și a trăi orbirea. Fie că-i cea de aici, cea abrutizantă a lui Saramago sau controlul Sectei orbilor descris de Sabato.

***

Zacharias Lichter a fost o după-amiază răcoroasă din vara asta prea caldă. Mi-am dat seama din nou, cu el, că mi-e comod să nu fac nimic din ce vreți voi și vi se pare bun și totodată să n-am remușcări. Mi-am ales lumea mea, ochelarii cu vedere sub un anumit unghi și o să-mi fie bine. În curând o să pot ignora, apoi n-o să mai văd deloc.

***

Mă duc la facultatea de cititori să stau degeaba, să citesc cărți, să învăț prostii inutile, să tocesc scaunele din baruri și pietrele din pavaj, să fiu, să zâmbesc și să plâng. Mă duc să redevin un idealist egoist și să îmi delimitez lumea, să încep s-o iubesc și să nu mai plec din ea. Probabil o să vă arăt cicatricile din război, căci urmează.

***

(Ce bine e. Să am timp din nou de cărți, să se fi terminat pentru totdeauna cu bacul, să îmi închid cochilia. Deci serios, e minunat. Pot să încremenesc în proiect vreo câțiva ani? Nu-mi mai pasă. De ce mi-a păsat?)

S-a terminat bacul de tot, se poate spune că sunt studentă. Am așteptat cu sufletul la gură momentul ăsta și acum, desigur, mă încântă foarte puțin, spre deloc. Mi-e lene să mă bucur. Am văzut copii hiper, eu nu mai poci, am îmbătrânit, n-am de ce.

M-ar bucura, însă, un leagăn, o acadea, o bătaie cu mâncare, nisip, pământ, apă sau plastilină, niște pantaloni murdari de iarbă și pământ, soare cretin și o ploaie ca-n pozele de la Dana de la țară, de anul trecut.

Heeeee told meeee he looooooved meeee
While he laughed in my faaaaaaaaace
He just leeeeed me astraaaaaay
He toooooooook my viiiirtuuuuuuuue
I feel so cold insiiide
Sorrow has frozen my miiiiiiiiiind

M-ați corupt, bă. Chiar dacă melodia asta era ghei și enervantă. Everyone with a friendly faaaace, seems to hide some secret insiiiiiiide. (știm noi ce secret. și mai vrem.)

Și mi-e bine, și mi-e drag de voi.

Și deși zorii unei zile noi, o să-mi aduc aminte de frumos. Și-o să-mi fie dor, dar o să mai putem să facem frumos, că doar oameni suntem.

***

M-am întors la vechile obiceiuri. Am recitit Jurnalul fericirii. În mod clar n-am prins esența pe la 12-13 ani, când am avut primul contact cu cartea. Țin minte că m-a impresionat și atunci, dar erau multe nume pe care nu le știam și multe idei de care nu-mi păsa. Peste un timp, probabil o să văd altceva în ea.

Urmează: Biblia pe termen lung, Orbirea de Canetti, Ceața de Unamuno, Poezii de Nietzsche, Zacharias Lichter pentru că e tot lectură din frageda pruncie și Alte microromane de Dosto.