Birtkenau

Noi, intelectualii, nu suntem oamenii partidelor, ci putem face partidele să fie oamenii noștri.

E mai ceva ca Chuck Norris, care “can slam a revolving door”.

Atât am avut de zis despre “lansarea de carte” a domnului Liiceanu, noi, intelectualii.

Deci noi, intelectualii.

*sunete de bocanci*

În ultimul timp, din ce în ce mai multe lucruri îmi lasă un gust amar. Entuziasm, te invoc, vino-ncoa să povestim istorii. Cu excepția cântecelor patriotice tropăite-n lemn la ceas de seară, onor la tricolor, n-am prea mai avut parte de frumuseți. Pentru că oameni.

Bacul, trebuie să recunosc public, este supraevaluat. Încă trei și pot să mă retrag în pădure.

Târgul de carte din Galați e o umbră palidă. Probabil n-am fost eu la ora potrivită, dar era pustiu. M-am așezat pe jos și-am ascultat reprezentanții editurilor Eikon și Tritonic. Am plecat acasă total lipsită de entuziasm, mai bogată cu un album-chilipir despre Suprarealism.

Mi-e milă. Uneori mi-e scârbă.

Mă duc să fac cel mai suprarealist act.

Eu voiam să-l cunosc pe Matei Călinescu. N-am mai apucat. Mulțumesc pentru Cinci fețe ale mondernității, Zacharias Lichter, Un fel de jurnal, Amintiri în dialog, Portretul lui M, Recitirile lui Mateiu și A citi, a reciti. Mie mi-ai fost drag. Să-ți fie raiul bibliotecă, păreai un om bun.

….

(Coincidența e că atunci când dau eu examene la română mor oameni care mi-au influențat, prin cărțile lor, parcursul în disciplina mea cea mai dragă. Când eram la națională, în februarie, s-a stins Constantin Ciopraga, pe care am avut norocul să-l ascult la prima mea națională de română și pe care l-am îndrăgit instantaneu. Acum, când dau bacul, s-a gândit Matei Călinescu să nu mai fie.)

A citi, a reciti. A trăi, a muri. Te voi reciti.

Tu trebuie să asculți imnul bacului (pentru mine, desigur), acum, pentru că e un cântec frumos și motivant. (bine, neamul meu nu e strașnic numai pentru că ia 10 la examenele orale, ci și pentru alte lucruri frumoase de care ziua asta ar trebui să fie mândră, dar să nu intrăm în detalii, nu? Știi tu despre ce vorbesc.)

Bacul, pe de altă parte, e un cântec plictisitor și redundant. Pot să fiu mult mai pleonastică de atât, dar nu voi încerca.

The wabbit accidentally kicked the bucket.

Furtuna de azi a fost așa de frumoasă, sublimă, minunată,  încât a părut aproape invizibilă. Vreau să plouă cu furie. Nu cu furia mea.

Pe foaia aia cu “fișă de examen bacalaureat” a picat un strop de apă (sau bere?) și primele trei litere din bacalaureat s-au cam șters și întins. Dar sunt mai frumoase așa. Au personalitate.

Dorm mult și leneș în ultimul timp și nici prin cap nu-mi trece să mă trezesc.

Îmi pare rău că nu mai am insecta în formă de scamă. Era foarte frumoasă. Corpul era negru și avea niște peri albi și pufoși, care o făceau să arate exact ca o scamă umblătoare. Avea cam 2 mm lungime. Dar nu voiam să o omor, așa că am eliberat-o în mediul natural. Ce insectă era?

Portocale și ghiocei să fie.

Și un copil cu ochi întrebători.

Mai e puțin, mai e un pic, pân-la marele nimic.

Ciudat de calmă, muzici, ceai și poezii.

Nichita Stănescu
Sunt un om viu

Sunt un om viu.
Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.
Abia am timp să mă mir că exist, dar
mă bucur totdeauna că sunt.

Nu mă realizez deplin niciodată,
pentru că
am o idee din ce în ce mai bună
despre viaţă.

Mă cutremură diferenţa dintre mine
şi firul ierbii,
dintre mine şi lei,
dintre mine şi insulele de lumină
ale stelelor.
Dintre mine şi numere,
bunăoară între mine şi 2, între mine şi 3.

Am şi-un defect un păcat:
iau în serios iarba,
iau în serios leii,
mişcările aproape perfecte ale cerului.
Şi-o rană întâmplătoare la mână
mă face să văd prin ea,
ca printr-un ochean,
durerile lumii, războaiele.

Dintr-o astfel de întâmplare
mi s-a tras marea înţelegere
pe care-o am pentru Ulise – şi
bărbatului cu chip ursuz, Dante Alighieri.

Cu greu mi-aş putea imagina
un pământ pustiu, rotindu-se
în jurul soarelui…
(Poate şi fiindcă există pe lume
astfel de versuri.)

Îmi olace să râd, deşi
râd rar, având mereu câte o treabă,
ori călătorind cu o plută, la nesfârşit,
pe oceanul oval al fantaziei.

E un spectacol de neuitat acela
de-a şti,
de-a descoperi
harta universului în expansiune,
în timp ce-ţi priveşti
o fotografie din copilărie!

E un trup al tău vechi,
pe care l-ai rătăcit
şi nici măcar un anunţ, dat
cu litere groase,
nu-ţi pferă vreo şansă
să-l mai regăseşti.

Îmi desfac papirusul vieţii
plin de hieroglife,
şi ceea ce pot comunica
acum, aici,
după o descifrare anevoioasă,
dar nu lipăsită de satisfacţii,
e un poem închinat păcii,
ce are, pe scurt, următorul cuprins:

Nu vreau,
când îmi ridic tâmpla din perne,
să se lungească-n urma mea pe paturi
moartea,
şi-n fiece cuvânt ţâşnind spre mine,
peşti putrezi să-mi arunce, ca-ntr-un râu
oprit.

Nici după fiecare pas,
în golul dinapoia mea rămas,
nu vreau
să urce moartea-n sus, asemeni
unei coloane de mercur,
bolţi de infern proptind deasupra-mi…

Dar curcubeul negru-al ei, de alge,
de-ar bate-n tinereţia mea s-ar sparge.

E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării,
magnetic, timpul, clipită cu clipită,
gândurile mi le-nalţă
ca pe nişte trupuri vii.

E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării.
Umbra de mi-aş ţine-o doar o clipă pironită,
s-ar şi umple de ferigi, de bălării!

Doar chipul tău prelung iubito,
lasă-l aşa cum este, răzimat
între două bătăi ale inimii mele,
ca între Tigru
şi Eufrat.

(pour Dana et le maître de l’épée, je crois)

Je voudrais pas crever
Avant d’avoir connu
Les chiens noirs du Mexique
Qui dorment sans rêver
Les singes à cul nu
Dévoreurs de tropiques
Les araignées d’argent
Au nid truffé de bulles

Je voudrais pas crever
Sans savoir si la lune
Sous son faux air de thune
A un côté pointu
Si le soleil est froid
Si les quatre saisons
Ne sont vraiment que quatre

Sans avoir essayé
De porter une robe
Sur les grands boulevards
Sans avoir regardé
Dans un regard d’égout
Sans avoir mis mon zobe
Dans des coinstots bizarres

Je voudrais pas finir
Sans connaître la lèpre
Ou les sept maladies
Qu’on attrape là-bas
Le bon ni le mauvais
Ne me feraient de peine
Si si si je savais
Que j’en aurai l’étrenne

Et il y a z aussi
Tout ce que je connais
Le fond vert de la mer
Où valsent les brins d’algue
Sur le sable ondulé
L’herbe grillée de juin
La terre qui craquelle
L’odeur des conifères
Et les baisers de celle
Que ceci que cela
La belle que voilà
Mon Ourson, l’Ursula

Je voudrais pas crever
Avant d’avoir usé
Sa bouche avec ma bouche
Son corps avec mes mains
Le reste avec mes yeux
J’en dis pas plus faut bien
Rester révérencieux

Je voudrais pas mourir
Sans qu’on ait inventé
Les roses éternelles
La journée de deux heures
La mer à la montagne
La montagne à la mer
La fin de la douleur
Les journaux en couleur

Tous les enfants contents
Et tant de trucs encore
Qui dorment dans les crânes
Des géniaux ingénieurs
Des jardiniers joviaux
Des soucieux socialistes
Des urbains urbanistes
Et des pensifs penseurs
Tant de choses à voir
A voir z et à entendre
Tant de temps à attendre
A chercher dans le noir

Et moi je vois la fin
Qui grouille et qui s’amène
Avec sa gueule moche
Et qui m’ouvre ses bras
De grenouille bancroche

Je voudrais pas crever
Non monsieur non madame
Avant d’avoir tâté
Le goût qui me tourmente
Le goût qu’est le plus fort
Je voudrais pas crever
Avant d’avoir goûté
La saveur de la mort…

Undoubtedly, the secret of its pleasant melting…

Am revenit înapoi din nou iarăși, să-i dau un impuls blogului pentru a reînvia din propria cenușă, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

S-a întâmplat niște mare, unde umblă câini cu covrigi în coadă.

unde noi

unde revedere cu apița mița, după aproape un an. Era udă și nu prea rece. Nisip, cioară.

Din pură întâmplare, am terminat liceul. Pentru câteva zile, mi-a părut rău. Acum mi-e bine. Zorii unei zile noi. Îmi doream. Eliberare.

Se întâmplă că peste cinci zile începe bacul. Mai repede, mai repede, mai repede!

De vreo câteva săptămâni mă simt mult prea ruptă de realitate. Evidentul se joacă cu mine și eu îl refuz, mariajul nostru pare să fi suferit o ruptură iremediabilă.

După ce iau bacul (și trec Dunărea cu el, evident), după ce intru la facultate, după ce. Mă duc în pădure și cosesc, stau sub un măr sălbatic, citesc în iarbă, mă pișcă furnicile. Ochesc vulturul cu arcul deși sunt convinsă că săgeata mea nu-l va ajunge. Nici nu mi-aș permite să ucid vulturul. Aduc jertfe lupului. Nu am electricitate, dar am foc sacru, lemne bătrâne și cărți. O rândunică și-a făcut cuib la streașina mea și prigorii trec, gălăgioși, pe deasupra.

Nimeni nu poate fura utopia din tine, nici toporul din copil.

Te du Mărie, la farmacie, ca să îmi cumperi un extraveral, o-o-o.

Am renunțat la cafea. Nu vreau să renunț la bere. Ambiția necesară, sacrificiul nu. Din când în când mă cert violent. Și câștig. Eu pe mine.

Dispoziție de citit poezie și mitologie. Mă scufund. Nu mă salva.

ÎNTOARCEREA LUI ULISE

În fruntea mesei stau cu mirt pe tâmple,
dar dorm de mult sub zidurile Troii.
Mesenii beau şi cupa mea se umple
-voi beti cu mortii şi cinstiti strigoii,
eu am rămas sub zidurile Troii . . .

Eu am rămas sub zidurile Troii
şi cu prietenii mei morti în fundul marii;
se rumenesc berbecii graşi şi boii
zadarnic în miresmele frigarii.

Eu am rămas sub zidurile Troii
sau ratacesc pe mare cu vâslasii
-întors acasa cum se-ntorc strigoii
acelora ce nu mai vin cu pasii- .

Ma pipaiti pe umeri, pe vesminte,
încredintati ca m-am întors ‘napoi;
dar eu sunt numai sute de morminte
în leşul care umblă printre voi.

Voi îmi vorbiţi de temple, de pilaştri,
despre noi zei ce-n urma mea crescură . . .
Eu vă băsmesc de morţii mei albaştri
rămaşi sub Troia sau în mari de zgură.

Uleiuri cu miros adânc de floare
sângele Troii de pe trup nu-mi spala,
caci dincolo de orice scaldatoare,
port mortii scumpi pe mine tencuiala.

În cinstea mea chemati aezi la cina
Sa mă slaveasca ca pe toti eroii ;
dar numai umbra mea cu voi închină,
eu am rămas sub zidurile Troii.

Iar când pe sânul alb al Penelopei
las fruntea în adânc culcuş fierbinte,
eu sânger încă-n lupta cu ciclopii
ori rătăcesc pe mări cu oseminte.

Cu darnice saruturi ne-ntrerupte
muierea îmi dezmiardă la-ntâmplare
pe piept, pe umăr, rănile din lupte,
crezând că urma lor nu mă mai doare.

Ci eu sunt tot o rană nevazută
şi răni sunt ochii ăştia triştii, goii . . .
Nevasta mea sau morţii mă sărută
Întorşi acasă din cenuşa Troii ?

Din nou mă văd pe valuri cu năierii,
din nou mă bat în spade cu strigoii.

Alunec dintre coapsele muierii
şi mă-ntorc iar sub zidurile Troii . . .

Eu am rămas sub zidurile Troii !

De la o vreme nu mă mai simt în stare să pun pe blog altceva decât poezii, dar voi reveni când o să mă viziteze cheful de pălăvrăgeală. Consideră că ăsta e un post despre cum s-a terminat liceul, cum o să mă despart de niște oameni care mi-au făcut adolescența frumoasă, cum am rămas eu lângă peretele cu etichete de cola (sau măcar o parte din mine) pentru totdeauna.

La muerte
entra y sale
de la taberna.

Pasan caballos negros
y gente siniestra
por los hondos caminos
de la guitarra.

Y hay un olor a sal
y a sangre de hembra,
en los nardos febriles
de la marina.

La muerte
entra y sale
y sale y entra
la muerte
de la taberna.

Malaguena, Federico Garcia Lorca