Birtkenau

Căldură, oraș redescoperit, oameni.

Un loc răcoros cu pereți umezi pe care pot să-l numesc acasă oricând.

Pauză de masă. Casă. Salut masă, salut casă.

La noi muierea pupa mâna bărbatului
Până mai adineauri – zicea Marin al lui Pătru,
Şi din dumneata nu-l scotea niciodată,
Îi făcea trei, patru copii, dar nu îndrăznea să-i zică tu,
Cele mai mândre, care se ambiţionau, nu-i ziceau nicicum.

Femeia are socotelile ei, ea să ţină de coada cârpătorului,
Să ţină oala de mănuşă, la foc, să stea ciucită la vatră
Şi să lase politica – de asta ne ocupăm noi, asta e pentru oameni –
Femeia, ce ştie femeia?
Ea să şteargă sticla lămpii, să alinieze clondirele pe corlată,
Să fie toate drepte, aşa să tragi cu aţa,
Să te tragă, să-ţi pună ventuzele şi să nu-ţi iasă din vorbă
Că ce ştie ea?

Înainte n-o prea vedeai la faţă, că purta maramă,
Zăvelca lungă, acolo, abia-i sclipeau gleznele,
Dar o ghiceai pe-a frumoasă – şi-o furai, domnule,
O luai pe cal, şi-o făceai muierea ta, era o dulceaţă,
Dar acum pe cine să furi? Uitaţi-vă-n jur, pe cine să furi?

Altfel era viaţa, mai tacticoasă, umblai în cămaşă lungă până
Spre douăzeci de ani, că ziceau că eşti copil, la douăzeci de ani
Îmbrăcai izmenele, te-ncingeai cu brâul şi plecai după fete,
Le încântai din fluier.

Nu mai sunt rânduielile alea, treierai cu caii,
Vedeai cum se suceşte lanţul pe steajăr, la urmă-ntorceai caii,
Rămânea jos grâul ca aurul. Aveai stupi, oi,
Beai câte-un putinei de lapte bătut şi te ştergeai la gură cu mâtca,
Mâncai un geac de brânză, coceai floricele,
Nici mălaiul nu mai e
Aşa de dulce, când îl spoia mama cu cocă
Şi făcea pe deasupra flori cu lingura ,
După aia îl băga-n ţest.
Zăbicul are alt gust.
Şi vitele parcă sunt mai proaste, că ţin minte
Când se ducea mama să mulgă vacile în obor,
Viţeii, care stăteau aleşi în curte, cum o vedeau cu oala în mână
Săreau, se gudurau pe lângă ea.
Ştiţi că şi anul acesta Prica iar mi-a rămas stearpă?
Şi vitele sunt mai proaste, ascultaţi-mă pe mine.

Poţi să discuţi cu femeia lucrurile astea? Că nu poţi.
Nici copii nu mai face ca lumea,
Să-ţi umple casa, să te simţi om,
Una-două îi leapădă, zice că a râvnit la varză acră şi n-a
Găsit la repezeală şi i-a lepădat,
Ori c-a râvnit la cireşe iarna, şi de unde să ia, şi s-a stârpit,
Bazaconii – nu vor să dea-n greu,
De-aia s-a-mpuţinat lumea.
Înainte când veneau turcii pe-aici cine-i lua la palme? – câte zece-doisprezece
Săreau din câte-un copac pe turc, lui Baba Novac pe-aici îi plăcea
Să se bată cu ei, de ne lăuda şi Mihai Viteazul:
„Daţi mă, băga-i-aş la ududoi, să mai stea şi pe-acasă.”

Dar discută astea cu Maria Bălii – uite-o că vine – toată ziua prin odăi – să vezi ce zice,
Că ea a stat toată viaţa cu fundu’ pe cămaşă degeaba şi nici tabla
Înmulţirii n-o ştie.
- Mărie, cât fac fă, nouă ori opt? Care e, fă, capitala Portugaliei?
- Însoară-te, mă, Târziule, şi nu mai lozi aci, cu copiii,
Că ai şi-nceput să iei culoarea cerii.
- Păi găseşte-mi tu una, care să-mi placă şi să-mi pupe mâna la comandă,
Că acum o iau.
- În nădejdea aia, vezi să nu te pupe moartea rece.

Nea Marin al lui Moşu Pătru se apropia bine de cincizeci de ani,
Dar nu se hotăra să se-nsoare, toate aveau câte-un cusur,
Era poreclit Târziu, dar numai Maria Bălii îndrăznea să-i spună în faţă,
Deştept, iscoditor, cunoştea bine ce-a fost înainte pe la noi,
Avea parcă alt puls, dat cu o sută de ani în urmă,
Lăcrima sec pentru stricarea rânduielilor şi după cum citise el în
Norii de la cornul Caprii, nu era de-a bună.
Se-ntoarce lumea cu curu-n sus şi se scufundă pământul.
Casa lor bătrână, de moşneni domoli şi aşezaţi,
Intra încet în pământ.

-Mă îmblânzești?

-Nu, am făcut asta deja.

Somebody put something… somebody put something in my drink.

Sunt un animăluț care nu se simte în siguranță fără cărțile lui, cărate într-un ghiozdan ce a devenit accesoriu nelipsit. Din ele fac un pod și traversez ziua.

Que dis-je! Il dépeint même ce qui ne se peut représenter: le feu, les rayons de lumière, le tonnerre, la foudre, l’éclair et, comme on dit “des nuages sur le mur” ; toutes les sensations et toutes les émotions; enfin l’esprit entier de l’homme, tel qu’il se révèle par le comportement du corps et presque par la voix.

Azi, lumea e prea grea pentru mine și-o să-mi lase zgârâieturi și vânătăi. Un pisic s-a cățărat pe mine. Eu pe cine mă cațăr?

Unul dintre bărbații mei frumoși. Și foarte morți, dealtfel. Albrecht Dürer.

Am decis cine câștigă la concursul cu Editura Nemira.

Premiul I și Premiul Special Umberto Eco pentru subiect livresc : Laura

Premiul II și Premiul Special Haruki Murakami pentru fantastic: Downtownjesus

Premiul III și Premiul Special Tristan Tzara pentru dadaism: Ignat Andrei

Acestea sunt poveștile:

I

Deodată

Intră în bibliotecă fără nici cea mai vagă temere că prietenii ei, “Oamenii de hârtie” nu aveau să fie acolo. Îi ştia deja bine şi nu se mai punea problema ca aceştia să îi înşele încrederea. Ariciul, “Şobolanul”, “Porcul Spinos” şi Şoarecele – cel mai neîndemânatic şi indiscret, ce fusese din greşeală văzut de neiniţiaţi şi din cauza căruia toţi copiii pasionaţi de lectură erau acum numiţi “şoareci de bilbiotecă”, aceştia erau cei careâ îi înseninau fiecare după-amiază.
Se aşeză în fotoliul din dreptul geamului. Deşi foarte agitată din cauza misterului ce părea să învăluie din ce în ce mai mult micul orăşel, reuşi să pară calmă, chemându-l în gând pe Omul de hârtie de care avea nevoie. Acesta îşi făcu în curând apariţia. Astrid rămase uimită de “eleganţa Ariciului” care, în ciuda manuscrisului gros pe care îl purta nu lăsa să se întrevadă pe chip nici cea mai mică sforţare. Fata privi uimită titlul : “Istoria Cavalerului şi a Fecioarei venite din Lilliput cu burta la gură”. Ce legătura putea acesta să aibă cu tristeţea ce învăluia pe nesimţite tot oraşul (căci acesta era misterul ce o frământa) ?
Niciunul din prietenii ei nu mai era precum înainte, toţi erau apatici, depresivi şi nici nu mai voiau să iasă din casă, dând vina pe criza adolescenţei -criză a adolescenţei care se prelungea până la 70 de ani din câte se părea întrucât bunicul ei era la fel de lipsit de chef de viaţă precum ei.
Ariciul îi puse în braţe manuscrisul şi se îndepărtă grăbit. Astrid îl deschise şi începu a citi:
“Toţi cred că depresiile se datorează faptului că oamenii realizează că au o “viaţă scurtă”, din cauza “iubiriii etc.”, niciunul nu ştie însă că “particulele elementare” ale tristeţii sunt picăturile de apă.
Vi se tot promovează importanţa circuitului apei în natură, dar cum rămâne cu circuitul apei în corp ?
Nu aţi observat ce se întâmplă după ce mergeţi la mare, după ce vă îmbibaţi trupul şi sufletul de apă ? Când vă întoarceţi şi vă amintiţi de acele clipe, vă vine să plângeţi şi sunteţi trişti, căci apa intrată în voi cu voiciune trebuie să iasă cu tristeţe. ”
Astrid se surprinse gândindu-se cu nostalgie la frumuseţea clipelor petrecute alături de marea copilăriei ei şi înţelese.
Depresia generală din oraşul ei se datora suprasaturaţiei oamenilor cu lămâi, recoltelor abundente ce duseseră la un exces de apă în organism şi la sindromul cunoscut sub numele de “tristeţi de lămâie”.
Aceasta boală trebuia să fie eradicată.
Natura trebuia să moară, aveam nevoie de o “natură moartă”.

II

Himera il lovea din dreapta, cu ceva ce putea sa fie la fel de bine o batista sau un topor. Inalta si neagra, semana cu o pisica spanzurata de ramurile unui plop.
Demonul, in schimb, era frumos, iar el, ca un barbat adevarat, avea putere sa recunoasca acest adevar. Daca muritoarele l-ar vedea, s-ar indragosti cu siguranta de el. Normal ca asa s-ar intampla, se gandea, raul poseda dintotdeauna secretul frumusetii intunecate, revoltate si definitiv atragatoare. Statea intotdeauna in spatele cercului, cu un nedisimulat aer de superioritate amestecata cu mila, facandu-l sa creada ca el avea sa-i dea lovitura finala, dar refuza sa participe la tortura la care este supus detinutul sau. Detinutul ajunsese sa-l considere prieten. Incercase odata sa-i aprinda tigara cu o bricheta uitata in buzunarul camasii inainte sa vina aici, dar demonul refuzase cu un gest tacut al mainii. Lui i se paru ca gestul avea si o urma de tristete.
Sobolanul nu facea decat sa-l muste de degete. Banuia ca vrea sa i le toceasca, sa nu mai poata sa ciupeasca corzile chitarii sau sa-si termine poemul. Erau insa minute in care disparea, probabil avand si alti “clienti” in celelalte incaperi ale grotei, si in minutele acelea degetele i se vindecau miraculos datorita mangaierilor primite de la cele sase naluci. Dar nici ele nu erau de partea lui; obisnuiau sa fredoneze cu vocile lor pitigaiate si uneori sugrumate franturi de opere clasice, intonand un “laaaa” nesfarsit care anula efectul placut al atingerilor. Dupa ce degetele erau complet vindecate, sobolanul se intoarcea si musca iar si iar, redeschizand fantana sangeroasa. Mai era in grota si un golem, care isi petrecea timpul acompaniind nalucile cu un contrabas metalic imens, care nu facea decat sa inaspreasca vocile spiritelor si sa-i topeasca creierul.
Uneori, contrabasul trecea in mana demonului si atunci creaturile se adunau in jurul sau si incepeau sa danseze, parasindu-l intr-un colt pe scriitorul cu degetele sangerande. Atunci, paradoxal, el suferea mai mult decat oricand pentru ca in aceste momente chipurile li se luminau si deveneau aproape frumoase, iar muzica demonului il facea si pe el sa vrea sa danseze. Se gandea atunci ca si el ar putea face parte din echipa, ca ar putea chiar sa devina liderul lor, pentru ca si oamenii cunosc o groaza de metode de tortura, e chiar unul din lucrurile la care se pricep cel mai bine, avand in vedere ca ei sunt creatorii tancurilor, laserelor si ai atomocentralelor. Atunci vroia sa fie unul de-al lor.
Pe neasteptate, un inger aparea si-l ducea pe plaja, unde statea cu el un rasarit si un apus. Poate la ingeri asa se masoara timpul, in rasarituri si in apusuri. Il chema Ai si nu vorbea niciodata cu el, desi nici nu era nevoie de cuvinte intre ei ca sa se inteleaga. Marea si tacerea blanda a lui Ai il faceau sa se intoarca in mijlocul cercului monstruos zambind si sa-si pastreze zambetul subpamantean pentru aproximativ trei zile, dupa care incepea sa-l astepte nerabdator pe Ai, care venea negresit, cu o exactitate haotica. Singurul defect vizibil al lui Ai era ca semana prea mult cu demonul. Mult prea mult.

-A adormit, gata?
-Da, domn’ doctor, a dat Dumnezeu sa se linisteasca. Sa stiti ca basmul ala cu “daca citesti prea mult te scrantesti” nu e numa’ basm, domn’ doctor, asa sa stiti de la mine. In locu’ dumneavoastra, io m-as duce vreo doua saptamani la Sinaia, domn’ doctor, ca nu se stie niciodata ce-ajunge omu’ in viata…

III

“Himera” mi-a scris “Scrisori de la Londra” in care mi-a povestit despre ” Istoria cavalerului si a Fecioarei venite din Liliput cu burta la gura”. Apoi a facut le “Tour de France” ca sa ajunga in “Anglia, Anglia” ca sa il cunoasca pe ” Ingerul de la fereastra dinspre apus”. Apoi , intilnindu-se cu Un barbar (d)in Asia” si-a cumparat “Dictionarul Khazar” din “Atena”.A vizitati apoi “Santierul fantoma”si, cind a vazut “Pe neasteptate, un inger” a crezut ca i se nazar “Naluci” , “Demon”(i) – dar nu era decit “John Infernul” care gusta din ” Sobolanul” si a poftit-o la “Cafe au lait”. Dar “Biserica din geamantan” s-a descompus in “Particulele elementare” – asa ca solutia a fost sa puna “O bomba in palatul regal”

Veți primi un mail.

(așa scrie pe o Biblie de la începutul secolului trecut, care se află la mine acasă)

Am furat.

1) Ce autor apare cel mai des la tine în bibliotecã?

Shakespeare, opere complete, ediția din 1988, editura Univers.  Shakespeare repovestit pentru copii în 3 ediții. Romeo și Julieta în 2 ediții. Etc

2) Din ce carte ai mai multe exemplare?

Zahei Orbul (Voiculescu). 4 exemplare identice .

3) De ce personaj de ficţiune eşti sau ai fost amorezată în secret?

Harry Haller din Lupul de stepă (Hesse). Charles Bukowski, care e un pseudo-personaj de ficțiune  pentru mine. Gunnar Huttunen din Morarul care urla la lună. Does anyone see a pattern here?

4) Ce carte ai citit cel mai des?

Emil din Lonneberga (Astrid Lindgren) și Similda și lupta cu piticii nani (care e ruptă și nu știu cum se termină una dintre povești). Astea-s cărți pentru copii, prima e stupidă, dar a doua e cu legende din Dolomiți și e stranie , deci superbă.

5) Care era cartea ta preferată la 10 ani?

Similda și lupta cu piticii nani. Și dacă stau bine să mă gândesc, încă mai e printre cărțile preferate. O recitesc de fiecare dată când mă duc la țară, fiindcă ea acolo locuiește (e un premiu primit de mama în clasa a 3a).

6) Care a fost cea mai proastă carte citită anul trecut?

Emil Brumaru – Dumnezeu se uită la noi cu binoclul. Scârbos.

7) Care a fost cea mai bună carte citită anul trecut?

Eumeswil – Ernst Junger și, desigur, Eseu despre orbire.
Dacă ar trebui să obligi pe cineva să citească o carte, care ar fi aceea?

Nu pot să aleg. Nu vreau să oblig.

9) Cine crezi că ar trebui să câştige premiul Nobel pentru literatură?

Ernst Junger. Știu că deja l-a câștigat.

10) Ce carte ti-ar plăcea să vezi ecranizată?

Nu prea-mi place să mă uit la filme. Niciuna.

11) Descrie visul cel mai straniu care să fi inclus un scriitor, o carte, sau un personaj literar?

De obicei sunt frumoase, nu stranii. Nu-mi amintesc.

12) Care e cartea cea mai puţin cultă pe care ai citit-o ca adult?

Mihai Găinușă – Cotcodăceli, dar eu nu sunt adult.

13) Care e cartea cea mai dificilă pe care citit-o?

Hawking, Lee Smolin, să vă mănânce moliile. Urăsc cărțile de popularizare a științei și nu vreau să învăț epistemologie de la voi. Plecați. Sunt simple și totuși aș da cu ele de pereți. Ca și cu Bertrand Russell.

14) Preferi autorii francezi său ruşi?

Ruși

15) Shakespeare, Milton, sau Chaucer?

Milton

16) Ce te deranjează cel mai mult în activitatea lecturii?

Reușesc de obicei să mă rup de ce e în jur.

17) Care e romanul tău favorit?

Eumeswil, pentru moment.

18) Joci ceva?

Remi, cărți, șah, table.

19)Povestiri scurte, schiţe?

Bukowski.

20) Non-ficţiune?

Filosofie. Istorie. Politică.

21) Scriitorul favorit?

Junger. Dar tot pentru moment.

22) Ce scriitor crezi că este supraevaluat?

Knut Hamsun.

23) Ce carte ţi-ai lua pe o insulă pustie?

Biblia. Fără habotnicisme.

24) Şi…acum ce citeşti?

Bărbatul cu cele trei morți ale sale – Mihai Cantuniari, The universe in a nutshell – Stephen Hawking și Istoria M.N.

Mi-ar flutura vântul prin plete și le-ar umple de praf. Tufele de liliac și copacii care au murit s-au transformat în el…și se așterne. Bunica m-a pus să promit că atunci când ei nu vor mai fi, o să mă duc din când în când la țară să șterg praful prin casă.

Pe tejghea, în partea stângă, praf. Rază de soare desenându-i axă. Pentru că și partea stângă are nevoie de o parte dreaptă.

Un câine care se lasă împuns, scuturat de praf și strâns de gât. Cârpă. Câine. Seamănă ușor, sonor. Cred că aș fi vrut o mușcătură. Chiar dacă sforile care mă leagă de realitate s-au ros de la ploaie.

Ochiul unicornului clipea în norul de praf. I just want you to know I can see through your masks.

Cărți vechi, cu pagini ce se prefac în praf la atingere. Le deschizi?

***
Mi-ai zis doar să scriu despre praf. Eu nu mai știu să trăiesc aici, nici acolo. Aștept ceva, nu apare. Mă acoperă. Praful. You might say that I’m young, you might say I’m unlearned, but there’s one thing I know, though I’m younger than you…. Și nici nu-i așa.

Departe, ea citea Numele Trandafirului și cotorul era rupt. A pișcat-o un țânțar de buză. Are o oază de mov. Altă oază, de verde.

Noapte bună. Să fii cuminte.

(……..)

Eu nu știu.

O casă, o curte, o cafea împărțită. Credință făurită de oameni, din lemn.

Un jurnal poate fi o cârjă cu ajutorul căreia înaintezi încet-încet, cu atenția concentrată asupra fiecărui pas, nesemnificativ, în golul timpului. Tot e ceva.

Lătrături nesemnificative cărora nu ar trebui să încerc să le dau sens.

Liliac. Să știu să tac, să învăț să tac, să uit să tac. Nu, tăcerea nu e pentru mine.

Scânduri pe care aș scrie. Apoi vine ploaia și scrisul, dacă e doar cerneală, se ascunde prin unghere. Iar cuțitul sau focul sunt prea mult pentru cuvintele mele omenești, perisabile. Acum, aici, ele nu vor să rămână.

Poate că altădată exista mai mult sens pe lume.

Aceștia doi, noi.

O vodkă, dar nu vă rog. Ochi întrebători.

Eu stau în iarbă și puful de păpădie. Am căzut în lacul fără mure de acumulare.

Vânătorul își cunoaște pușca mai bine decât iepurele de câmp.

La noi, oamenii vorbesc despre moarte simplu, ca despre croială sau fluturii negri pictați pe o cană de porțelan îți dau dimineți zâmbitoare.

Focul sacru, ce zi frumoasă. O să mă lipesc acolo.

Nu.

Ciocolată. Doruri.

(post scris în colaborare cu matei călinescu, flo și damian. unul dintre ei nu știe. ghici care)

Știu că am trei cititori jumate și ei se abțin să comenteze, dar editura Nemira cică:

Avem si o noutate. Cine are blog si organizeaza acolo un concurs pentru cititori pe teme de literatura contemporana (ce -ti trece prin minte!) are trei carti din partea noastra sa le ofere premiu pentru cititorii blogului lui. Cartile vor fi din colectia Babel. De expeditia cartilor la castigatori ne vom ocupa tot noi, va trebui sa ne transmiti doar datele de contact.

Concursul șade în felul următor. Tu te uiți pe pagina asta de-aci (colecția Babel de la Nemira) și din cele 56 de titluri alegi minim 5 (fără limită maximă) cu care formezi o scurtă povestioară (frumoasă, dadaistă, absurdă, serioasă, sentimentală, verde, cum vrei) și o pui în comentariu aici. Tu te joci frumos și eu decid, peste vreo săptămână așa, care sunt cele mai frumoase trei povești și le dau cărticici. Bine, având trei cititori jumate’, probabil jumătatea aia de cititor o să fie cam nefericită.

Să vedem ce iese.

Hai să ne jucăm.