Birtkenau

Asta e melodia care m-a fascinat în ultimele zile. Cântată obsesiv luni, păstrată în memorie marți, pusă pe blog miercuri. Să vedem ce urmează. Mie mi se pare frumoasă. Acum zi și tu.

M-am obișnuit atât de tare cu decadența în care trăiesc încât a început să-mi placă. Vreau să văd cum se prăbușește totul, cum valorile sunt încă și mai puțin respectate decât acum, cum limba se transformă spre rău. Arătați-mi o lume mai îngrozitoare decât asta. Faceți diferența dintre clasele sociale și mai pregnantă. Omorâți bătrânii mei, pentru că încă mai păstrează iluzia vremurilor normale. Creșteți-mi copiii în mizerie morală. Stricați tot. Nu sunt ironică, într-adevăr vreau să văd asta. Nu o să mă mai scandalizez pentru fiecare principiu încălcat. Let’s clap our hands for the president and Jesus Christ and did I mention Charlie Manson and everybody else who was nice. Let’s do high five,
for a genocide, and the internet…

Când eram mai mică, imaginea mea despre decadență, cine știe de unde căpătată, era o cameră plină de femei aproximativ goale care se mângâie. Ceva aproape frumos.

***
Plănuiesc expediții, citesc cărți. Nimic special sau nou. Jurnalul lui Adam și al Evei de Twain a fost frumos. Acum, jurnalul lui Matei Călinescu.

Azi am chef de bar.

Knife party.

O colonie de căței care își au sălașul în Grădina Publică. Ei au frumusețe.

Italo Calvino – Palomar. Am citit cartea asta în vreo 40 de minute și mi-a venit să o arunc de cel puțin 10 ori. Dacă Mircea Mihăieș zice despre “Dacă într-o noapte de iarnă un călător” că e “o făcătură ultra-inteligentă şi ultra-sofisticată, un joc de-a literatura evident inteligent, dar mort, mort ca o pisică neagră în mjlocul unei autostrăzi“, eu trebuie să spun de Palomar că e muuult mai mort și infinit mai plictisitor. Mie Dacă etc mi-a plăcut, chiar și Baronul din copaci și Cavalerul inexistent. Mi s-au părut deștepte. Dar asta întrece orice măsură a exercițiului literar steril.

Mult Ernst Junger. Numai că după Eumeswil, Heliopolis (da, e un link către un cântec de la Agathodaimon, nu spre ceva ce vizează cartea) nu prea mai exercită o fascinație grozavă. Am mai citit Jurnalele pariziene și Cartea ceasului de nisip (care reușește să povestească despre instrumente de măsurare a timpului fără să plictisească. Ar trebui s-o citești, domnule Calvino, să vezi că se poate).

Caligraful lui Voltaire de Pablo de Sanctis. Nu m-a impresionat nici în bine, nici în rău. E pur și simplu, o carte cu un nene fascinat de caligrafie și care face tot felul de lucruri dubioase într-o atmosferă noir.

Ernesto Sabato – Înainte de tăcere. A fost ușoară, dar a atins pe alocuri coarda sensibilă. O carte adresată tinerilor, despre care cred că pe alții i-ar impresiona mai mult decât pe mine. O recomand, deși încep să-mi pierd speranța.

În rest, tratate, cursuri și compedii de filosofie. Total de nepovestit.

Acum am chef de ceva decadent, dar care să nu mă plictisească și să nu mă scârbească. Poate că nu trebuia să mă îndrăgostesc de Junger.

***

Fiți bine, toți. Vă rog eu frumos.

Mi-e dor de cel care mi-a scris câte ceva pe fiecare carte frumoasă, iar pe cele nu atât de frumoase, doar numele.

Aș vrea să stăm amândoi și să-ți povestesc ce am mai făcut. Ca la sfârșitul clasei a cincea, când mă întorceam de la școală și tu mă așteptai, calm, pe terasă la OldTimer. Aveai cei mai triști ochi pe care i-am văzut vreodată la un om drag. Mi-ai promis multe. Te-am făcut să zâmbești. Iar soarele strălucea prea frumos, iar eu eram prea mică. Știu că nu ai apucat să-mi spui tot. Nici măcar să mă cunoști.

Vino să vezi cine am crescut. N-am avut timp să discutăm politică și să ne comparăm lecturile. Ești singurul om de la care aș fi acceptat pe de-a-ntregul sfaturi, fiindcă semănăm, dar n-ai avut când să mi le dai pe toate.

In silence I scream but no one listens to me
Absolution, salvation, my sins won’t leave me be
The first cry, the last breath
We are born to die
This madness neverending
Don’t know the reason why
Soul of a vagabond
Illusion, delusion, we are born to live
Temptation, damnation, starvation, deformation

Îmbrățișări n-am avut suficiente, nici cuvinte. Iar de un timp încoace nu mai reușesc să fiu singură cu tine. De fiecare dată când vin să-ți spun, trec oameni și privesc.  Uneori mi-e frică de ei. Dar nu e numai asta. Știu ce ți-aș spune, dar nu mai pot să-mi amintesc ce mi-ai răspunde. Nu vreau să mă pun în locul tău, nici ca cineva să te înlocuiască. Aș vrea să te aud.

Oare aș fi fost altcineva dacă te-aș fi avut în continuare? Un Platon  plin de comentariile tale pe marginea paginii, eseurile în manuscris despre Eliade, jurnalul de adolescent și scrisorile care se învechesc din ce în ce nu suplinesc lipsa.

De ce îți scriu pe blog? Pentru că sunt sigură că tu ai fi avut unul și ai fi citit. Pentru că a le spune oamenilor aproape-necunoscuți despre tine e preferabil a-i spune hârtiei.

Deja te alesesem ca model. Dar îmi lipsesc piese. Privirile și îmbrățișările tale peste eșecurile și succesele mele.

Mi-e dor de zâmbetul tău în sunet de chitară.  Eu… cânt tot mai rar. Parcă e prea intens și prea trist. Și nu cred că pot cânta pentru alții. Doar pentru tine, care m-ai învățat.

Ce pământ cuminte, sterp și liniștit

fiarele pădurii le-am domesticit

Știu că e zadarnic. Și orice ar zice optimiștii cu diplomă, să te pierd nu m-a făcut mai puternică. Nici nu m-a învățat ceva. Sunt doar iluzii. Iar eu, un om căruia încă îi e frică să rămână singur, citesc ca să uit.  Tu m-ai învățat.

Ca un exilat

hoinăresc pe ulicioarele

celui mai vechi oraș,

primul care se naște.

Sufletul me merge înainte,

șovăitor și neliniștit.

Ce îl tulbură?

Abandonul sau căutarea

unui nou sălaș?

Aici sunt,

somnambulă,

orfană și învinsă.

Mi-e dor de plajă și de colinele înalte,

iar banca aceea albastră

care se apropie de țărm

mă așteaptă.

Poezie de Matilde Kuminsky-Richter, ca motto la Ernesto Sabato – Înainte de tăcere. O care te care te rog s-o citești.

O săptămână în Craiova minima cu unii dintre cei mai frumoși oameni pe care țara asta i-ar putea produce.

Ficatul lui Minculescu servit în cantină la prânz și cină.

Chitară, vin, vodkă, jack, bere, băncuțe și fericire. Atmosfera decadentă de la băncuțe ziua, când trebuia să faci slalom printre sticle. Dar noaptea dădea o altă aură locului.

Cântece și discuții care eludează curba spațiu-timpului și nu țin cont de somn și de venirea dimineții.

Concert folk cu foc de tabără fără foc, fabricat artizanal din ghiozdane și cu copii deveniți dragi stând pe jos în piața craioveană și jonglând cu cuvinte în timp ce muzica le dă stare de vamă.

O piatră verde primită și o celtică oferită.

Întinși pe iarba verde, primim cu bucurie privirile invidioase ale celorlalți.

Imnul ad-hoc făcut olimpiadei de socio-umaaaaneeee și fluieratul lui Alifantis din Singur devenit parolă și semn distinctiv, fluierat pe străzile orașului la ore târzii.

Manelarul de la non-stop care nu înceta să se mire de noi.

Ca să ajungi la olimpiada la filosofie, aproape musai trebuie să fii rocker, iar ca să iei premiu, e necesar să fii de dreapta. Lucruri comfirmate empiric. Care nu pot decât să mă bucure.

The paradigm.

Insigna mea cu Indubitabil.Apodictic. apreciată la adevărata ei valoare.

Ultima olimpiadă națională și cea mai frumoasă.

Lacrimile prilejuite de plecarea lor, multele îmbrățișări de joi, ultimul cântec la chitară.

Hug în gară cu Flo. Scurt scurt scurt.

Nu pot să spun decât că vreau înapoi.

Sunt o gară în care uneori vin trenuri din care coboară astfel de oameni. Aș putea să îmi închid porțile și să-i păstrez? …trebuie totuși să îi las să plece.

Mulțumesc.

(peri străluminați). I-a dat Dumnezeu versul cel bun.

Fiindcă vin și plec, perdelele mele nu mai freamătă vesel când ajung acasă. De fapt, eu știu să spun “acasă” despre oameni, locurilor le refuz titulatura asta. Când o să-mi aproape sinonimizez un loc, o să am grijă să-i dau și nume.

Trebuie să fac rost de toate cărțile lui Ernst Jünger apărute la noi. Știu că te-am înnebunit cu el, dar mă fascinează. Și e recitibil.

Ciocolată, cafea.

Dacă o să sfârșesc în burta unui țigan, sper să am semnal la telefon ca să vă anunț. Așa mi s-a prezis.

La revedere, tabără dragă, la revedere, te părăsim.

Am putea să o numim primăvară.

Ție, fiindcă m-ai învățat să înțeleg și pisicile.

Les amoureux fervents et les savants austeres
Aiment également, dans leur mure saison,
Les chats puissants et doux, orgueil de la maison,
Qui comme eux sont frileux et comme eux sédentaires.

Amis de la science et de la volupté,
Ils cherchent le silence et l’horreur des ténebres;
L’Erebe les eut pris pour ses corsiers funebres
S’ils pouvaient au servage incliner leur fierté.

Ils prennent en songeant les nobles attitudes
Des grands sfinx allongés au fond des solitudes,
Qui semblent s’endormir dans un reve sans fin;

Leur reins féconds sont pleins d’étincelles magiques,
Et des parcelles d’or, ainsi qu’un sable fin,
Etoilent vaguement leurs prunelles mystiques.

Cu dedicație specială pentru un domn care a cerut-o (pe tema Germania și cu Max Ernst musai inclus). Ordinele nu se discută, se execută, că-s soldată. Bineînțeles că în afara zilelor de program, fiindcă oricum atunci voi fi departe de tastatură. Să ne delectăm, deci

O carte: Eumeswil – Ernst Junger (sau Cartea ceasului de nisip, sau Jurnale pariziene, sau Heliopolis)

Un cântec: Cip zice că Rammstein. Eu zic că Von Thronstahl, sau pentru cei cuminți, Sagittarius.

Un pictor: Max Ernst

Și apoi vii tu, Marcuse, să-mi spui că:

Există oare în dimensiunea estetică ceva care să aibă o afinitate esențială cu libertatea, nu numai în forma ei culturală sublimată (artistică), ci și în forma ei politică, desublimată, astfel încât esteticul să poată deveni o forță socială productivă, un factor al tehnicii producției, un orizont în care să se dezvolte nevoile materiale și spirituale?

NU!