decadența

2009.03.30

O carte extraordinară. Ernst Jünger – Eumeswil. Un roman-antiutopie superb. O carte care va sta la loc de cinste în viitoarea mea bibliotecă, plină cu cărți recitibile.

(Nu era deloc potrivit cu cititul în mijloace de transport, unde l-am dus eu. Dar a reușit să mă izoleze)

O mostră din ceea ce m-am mișcat (pentru că siluiți gramatica și mă zgâriați des pe urechi)

*
„Cine nu poate vorbi, nici să nu judece”
*
„Degradarea limbii nu e atât o boală, cât un simptom. Apa vieții seacă. Cuvântul mai are încă semnificație, dar nu mai are sens. Cât vezi cu ochii este înlocuit de cifre. Devine incapabil de poezie, ineficient în rugăciune. Plăcerile vulgare le alungă pe cele spirituale”
L-am citat pe Thofern. La seminar se pierdea în detalii :
„Oamenii au savurat întotdeauna mai mult sau mai puțin pe ascuns argoul, cărțile care se vând pe sub mână și care se citesc cu o singură mână. Pe urmă devin modele. Al treilea ton domină.”
Sub denumirea de „al treilea ton”, Thofern înțelegea nivelul cel mai de jos la care se denumeau lucrurile și faptele. Ele pot fi abordate într-un stil distins, uzual sau vulgar; fiecare la locul potrivit.
„Dacă vulgarul devine uzual în limba curentă sau chiar în poezie, de acest fapt se leagă agresiunea împotriva a tot ce e superior. Cui îi place să mănânce ca animalele și să se laude cu aceasta, acela se eliberează singur de bănuiala de a vedea în pâine un miracol pe care îl celebrează mâncând.
Profanarea dă la iveală forme joase de veselie. Un cap se ridică la rangul de vârf, un obraz la cel de chip, poate să se schimonosească într-o grimasă. Poate să înveselească acolo unde apare în pandemonium; până și zeii râdeau de Priap. Până și paiața are în intermezzo locul ei. Când domină scena ca buffo assoluto, atunci aceasta devine o oglindă deformată.
*
Descifrarea punctelor nodale era principalul. Ceea ce mișcă spiritul timpului se revarsă haotic; trebuie să cuprinzi sensul istoriei, care se ascundea în spatele ideii și al întâmplării.
Degradarea limbii, la care se referea profesorul, a avut loc în epoca de sfârșit al națiunilor care se luptau și anunța mari alipiri. Mai întâi, au trebuit să fie deposedați de putere zii regionali; faptul că și Tatăl însuși a fost atins demonstrează neliniștea planetară.
Deposedarea de putere a Tatălui amenință cerul și marile păduri; când Afrodita își ia rămas bun, marea se tulbură; unde Ares nu mai conduce războaiele, se răspândesc așezările hingherilor, sabia devine cuțitul casapului.
Într-o epocă de sfârșit, în care era un titlu de glorie să fi contribuit la decăderea propriului popor, nu e de mirare că până și limbii i s-au retezat rădăcinile, și asta mai ales în Eumeswil. Pierderea istoriei și degradarea limbii se condiționează reciproc. Eumeniștii au avut grijă de aceasta. Ei s-au simțit chemați, pe de o parte, să despoaie limba, pe de alta, să confere prestigiu argoului haimanalelor. Așa au prădat, sub pretext că simplifică vorbirea, poporul de limbă și, o dată cu ea, și de poezie, în timp ce-și ridicau în slăvi strâmbăturile.
Atacul asupra limbii elevate și a gramaticii, asupra scrisului și semnului constituie o parte a simplificării, intrată în istorie ca revoluție culturală. Primul stat mondial și-a aruncat umbra în avans.

lightboxoff: false

rămas bun casei părintești

2009.03.30

Am plecat în cătănie.
soldați

(Cel din stânga e străbunicul)

(am un pardesiu aproape identic, fără steluța de pe mânecă – cu el îmi place să plec în armată, destul de des.)

lightboxoff: false

.

2009.03.26

cafeaua de dimineață, de prânz, de seară, din bar, de la școală, din vizită, de la țară, de la automatul de cafea

lightboxoff: false

my perfect man

2009.03.25
lightboxoff: false

sitting on the dock of the bay

2009.03.25

Nasturi.

La mulți ani ei, care a stat cu mine pe malul lacurilor și mi-a arătat Felinarele. Ar trebui să mergem la Bulzești când creștem puțin mai mari, să vedem dacă țăranii acolo chiar vorbesc despre moarte simplu, ca despre croitorie. Și să bem o bere într-un bar frumos, cu rock care știe și cu oameni. Mi-e dor de tine, mă copilă.

Capse.

Am reintrat în starea aia. Să stau cu mine și cu o carte într-un bar, unde musai să se audă muzică frumoasă. Să fie zi, deci puțină lume. Mesele și scaunele ar trebui să fie de lemn. Cartea, tristă.

Fermoare.

Afară e înnorat și eu n-am o floare. Mereu la biserică îmi vine să mă așez pe jos, dar nu în genunchi. Să stau așa, într-un colț, cu spatele lipit de un perete vechi și pictat și cu genunchii adunați. Da, doar bisericile vechi sunt frumoase. Cele noi nu au încă personalitate, nu e suficient Dumnezeu în ele. Nu s-a obișnuit încă să vină acolo.

Găici.

Aseară am fost recunoscătoare pentru cine am, nu pentru ce am. Get rich or die trying mi s-a părut unul dintre cele mai mari nonsensuri. Oamenii mei sunt frumoși, aș vrea să-i pot păstra pe toți. Amintirile, de asemenea. Și refuzurile și singurătatea.

Aș mai scrie, dar pe moment nu-mi mai vin idei de chestii care încheie.

lightboxoff: false

săgeți de cocori

2009.03.24

Cocorii au ajuns, pe nedrept spun eu, niște păsări ignorate. Am înțeles din povești că la un moment dat erau foarte apreciați. Acum, ori nu mai vin, ori nu ne mai uităm noi spre cer să-i vedem. Și nu știu de ce înclin spre a doua variantă.

Obișnuiam să spun că vreau să fiu nevasta unui dictator. Cred că doar mă jucam. Aș obosi să fiu lângă un om cu atâtea probleme și, probabil, atâta ură.

În ultimul timp îmi place să mă uit la emisiuni cu oameni extrem de proști. Scârbos de proști. Nici măcar nu mă mai enervează, sunt o sursă perpetuă de amuzament. Seara perfectă în castelul μισειν ινθρωπος? Învățat până la o anumită oră, o emisiune cu idioți la teve, apoi citit care să mă spele. Îmi plac oamenii ăia. Însă îi suspectez că o fac intenționat, că ei de fapt sunt puțin mai deștepți și cineva îi roagă/plătește ca să pară decerebrați. În fine.

Mi-am dat seama că nu am nimic de spus și totuși scriu. Probabil fiindcă nu mai am ciocolată.

Citesc Evanghelia după Jimmy, care e o prostioară ușor amuzantă, foarte ușoară. Cred că o termin azi. Cu niște neni americani cărora le-a venit ideea genială să facă o clonă a lui Iisus după oarecare rămășițe miraculoase de adn de pe Giulgiul din Torino. Lire zice, pe coperta a IV-a, că e unul dintre cele mai provocatoare romane ale literaturii contemporane. Pe mine nu prea mă provoacă, cel mult mă amuză. În fine.

Problema e că nu am un dicton care să-mi servească drept deviză în viață și că se face târziu, așa că trebuie să plec la școală.

Magic is just stuff science hasn’t made boring yet.

lightboxoff: false

to keep me right here waiting

2009.03.23

Ce devreme se luminează. Natura e în sfârșit în consonanță cu trezirea mea matinală. Cafeaua de dimineață nu e atât de plăcută pe întuneric. S-ar putea să nu o văd.

Mergeam ieri pe stradă și mă uitam la noapte, dându-mi seama că atunci când va începe să se întunece din ce în ce mai devreme, eu nu o să mai fiu aici. O să văd primăvara venind, dar iarna n-o să mă mai întâlnească. Dar asta nu e un motiv de nostalgie. Am vrut prea mult să scap din orașul ăsta, ca să am acum regrete.

A i te adresa unei femei cu expresia „Stimată doamnă” este din cale-afară de neadecvat şi se cuvine să fie evitat. Ce bine. Se știe cât îmi place mie să folosesc astfel de termeni. Acum, că sunt și incorecți politic, mi-s și mai dragi. Știu că suferiți profund și iremediabil când mă adresez vouă cu dragă domnule/stimată doamnă. Trist, aș putea spune. Aceste lucruri ne doare.

Cred despre săptămâna asta că ar trebui să fie liberă. Promoziția asta îmi aduce aminte de școala primară, cu o învățătoare pe care am urât-o din toți rărunchii, și care m-a învățat, desigur, că întrebarea conține jumătate din răspuns. Deci, prima afirmație e un răspuns la întrebarea “Ce crezi despre săptămâna asta?” și numai așa se poate răspunde, fără să reformulezi sau să omiți ceva. Oare am avut o traumă? Da.

De ce am urât-o din toți rărunchii? Am urât-o din toți rărunchii fiindcă nu era deschisă la minte. Și nu accepta niciodată alte soluții decât cele pe care le considera ea bune. Mie, de exemplu, îmi plăcea să fac compuneri (s-a perpetuat până în zilele noastre, se pare). Dar ele nu erau niciodată bune, fiindcă nu erau plictisitoare și copilărești, așa că ea a ajuns la concluzia că nu mi le făceam eu. Așa că, la ședința cu părinții, încerca să o facă pe mama să recunoască infama scriere a compunerilor. Și mama, evident, nu recunoștea. De aici rezultă, în capul ei, că mi le făcea tata. Sau oricine altcineva, dar nu eu.

Ei, și ne-am urât noi, cu contraziceri, nervi și trântiri de cărți/uși până în clasa a patra. Ca apoi, într-a opta, când am ajuns la națională la română, să-mi spună că ea mereu m-a iubit și m-a prețuit ca pe-o piersică și că întotdeauna a avut încredere în talentul meu. Serios? Uite, eu n-am observat.

Și dacă tot am început cu frustrările, să continuăm. Cu excepția claselor 5-6, când am avut o profă genială, deșteaptă și exigentă (pe care copiii o urau și eu o iubeam sincer), orele mele de română au fost un chin sau o plictiseală toată viața. Începând cu învățătoarea, continuând cu directoarea de la școala generală, într-a 7a și a 8a, tanti care nu mă plăcea, n-am aflat din ce motiv. Porbabil fiindcă o contraziceam când nu avea dreptate și observasem că nu prea știe materia. La liceu…ce să mai spun? Am mai menționat pe aici de extraordinara mea profă de română. Care m-a ridicat în picioare în prima zi de școală ca să mă întrebe de ce nu m-am dus la LVA. Care m-a amenințat cu exmatricularea într-a 9a, de Crăciun. Cu care m-am certat de nenumărate ori. Și care acum, fiindcă am luat mențiune la națională, se laudă cu mine peste tot, ba chiar are curajul să spună că avem o relație foarte deschisă. Într-adevăr. Îmi place să citesc în ora ei, în timp ce face pe victima.

Nu am vrut să vorbesc despre asta, serios. Fluxul conștiinței, blamați-i pe Proust, Joyce și Faulkner, eu sunt doar un produs al acestor domni.

În concluzie,da. Mai am săptămâna asta, apoi încî trei de făcut lucruri frumoase (ca de pildă, învățat pentru națională la filosofie), apoi cică ar trebui să mă apuc de prostii, cunoscute și ca variante de bac. Plictisitoare mai sunt, în special cele de la română. Dar nici cu cele de la filosofie nu mi-e rușine (drepturile omului e o porcărie de lecție, nu știu de ce se insistă atât de tare pe ea). Culmea, cel mai mult îmi place să fac la geografie.

***

Despre eroi și morminte este una dintre cele mai frumoase cărți pe care le-am citit.

Când eram mică, nu înțelegeam straniul.

***

O, bai.

lightboxoff: false

propagarta 10

2009.03.21

O carte: Ernesto Sabato – Despre eroi și morminte

Un cântec: Judas Priest – Before the dawn

Un pictor: Jose Clemente Orozco

lightboxoff: false

+

2009.03.20

- Un pat fără o femeie frumoasă în el e trist și nu-și are rostul.

- Câte paturi triste…

lightboxoff: false

smiling

2009.03.20

…is not overrated.

Pentru că în viața reală e foarte puțin probabil să pot pronunța overrated.

Pentru că știu ce am de gând să fac de acum încolo.

Pentru că da, sunt fericită. Și simt nevoia să consemnez, poate uit că am fost.

lightboxoff: false