Birtkenau

Uitându-mă pe termenii motorului de căutare care au dus spre blogul meu, văd că am făcut carieră cu “mărturii ale multiculturalității românești în context european”. Mă copii de la olimpiadă, voi nu știți că google nu e sursă de încredere? Și săracii de voi, ați ajuns la blogul meu idiot și incorect. Bieții de voi.

După ani și ani de căutări, mi-am cumpărat Dilemateca și am simțit asta ca pe o victorie personală.

Mama zice că la niciun copil nu mai sunt atât de multe cărți înșirate prin cameră, dar eu nu o cred. Ea vrea doar să lucreze la coarda sensibilă, ca să fac ordine. O să fac, în seara asta. Pe cuvântul meu de cercetaș.

Mâine plec la Oradea și o să fie frumos. (O să mă duc la discoteca No Problem unde se va organiza o seară distractivă, ce minunat.)

Ceaiul de kiwi și guarana e bun.

Activitatea bloagără se suspendă până la noi dispoziții.

(suntfericitădintrunmotivpecarenuțilzic)

Cele zece noi porunci, aduse de Jonathan Scheele

1. „Fii cu adevărat democrat şi respectă drepturile omului şi legea
mai presus de toate”
2. „Respectă şi foloseşte cele 4 libertăţi de circulaţie (pentru bunuri,
servicii, capital, forţă de muncă)”
3. „Fii solidar cu alţi oameni, din alte regiuni sau din alte state (cu cei din statul tău ar fi de preferat să nu fii, înțeleg)”
4. „Respectă mediul în care trăieşti şi asigură-te că laşi o planetă
curată generaţiilor viitoare”
5. „Respinge naţionalismul şi respectă identitatea multiplă a
cetăţenilor: regională, naţională, continentală, planetară”
6. „Încurajează descentralizarea la mai multe niveluri şi implică-te la
nivelul tău”
7. „Sprijină societatea pluralistă multiculturală, învaţă de la alţii”
8. „Cooperează cu alţii, spre binele tuturor”
9. „Nu ameninţa şi nu folosi forţa împotriva altora pentru o cauză
nedreaptă”
10. „Fii deschis, acceptă-i şi integrează-i pe ceilalţi care aderă la cele
de mai sus”.

Așa vor să mă convingă că e bine. Dar eu sunt retrogradă și nu cred. De ce amestecați lucrurile frumoase cu demagogia?

of.

Procesul este însotit de o recunoastere a pluralismului valorilor, a diferentelor si acceptarea punctuala si temporara a unor discriminari pozitive menite sa corecteze inegalitatile si sa asigure promovarea unor politici speciale pentru identitatile alternative.  Yay. Ce bine-mi pare!

Pentru că există un obiect care se numește, aproape poetic, semnale și sisteme, și fiindcă noi n-am împărțit niciodată niște clătite, mă regăsesc în postul unei fete care se întoarce (căreia nu-i dau link, fiindcă vreau să mă regăsesc numai eu).

Eu știu să vărs cappuccino pe mine fără grație, murdărind pantaloni nevinovați și podele lustruite, și ăsta nu e un motiv de laudă.

De altfel, cuvântul cobiliță s-a cam pierdut și eu tot aș vrea să port frumos una pe umeri, ascultând cântecul din mintea mea, căruia nu voi putea niciodată să-i dau glas.

Diferențe, copaci.

Un ungur cică Numai filistinii au nevoie de ordine, un geniu poate stăpâni haosul.

Cărți, hârtii, pixuri, ceai.

Lemmy cântând Blue Suede Shoes.

Dacă trimit mesaje din greșeală, e pentru că viezure e cel mai frumos cuvânt.

Eu sunt speșăl.

Și-mi pare bine. Vino să-mi ciufulești penele.

Azi, românești.

O carte: Pioneze și hârtie albastră, Sergiu Singer

Un film: Nemuritorii, Sergiu Nicolaescu. Pentru scena cu ei îngropați, cântând Lasă-lasă, care mi-a marcat copilăria.

Un cântec: Edith Piaf – Johhny, tu n’est pas un ange. Nu e românească? Ia pune și ascult-o, discutăm după.

Un pictor: Victor Brauner

Dalbul de pribeag este o denumire, în opinia Dinei foarte frumoasă, dată mortului. De fapt, sufletului ieșit din trup. Îmi place cum este privită moartea în cultura tradițională românească. Fără tragism, fără probleme nerezolvabile. Uite aici un cântec de înmormântare ale cărui versuri chiar mi-au plăcut. Lumea cealaltă e tot un fel de lumea asta, cu mese întinse și cu cei din satul tău așteptându-te, dar ca să ajungi acolo trebuie să treci prin anumite încercări, urmând sfaturile din cântec.

***

Și acum, leapșa de la Flo , la care, desigur, nu prea știu să răspund, că-i grea.

Food of the year: paste cu ciuperci.

Drink of the year: ceai la lighean. bere. vin roșu.

Party of the year: ziua Fuziului, clar. Și-ar trebui să menționez și beția din vară, la țară la Dana. A fost… amuzant.

Song of the year: Dissection – Maha Kali. Dar lastfm zice că nu-i asta (fiind pe locul 12, dar jur că mi-a plăcut cel mai mult), ci, în ordine, Motörhead – 1916 (emoționantă, că cu război și copii frumoși care se duc să lupte la 16 ani, for a world fit for heroes), Suzanne Vega – My Favorite Plum (reminiscență de la Adamgeist, frumos spectacol, căreia – melodiei- i-am dat eu semnificații), Interzis – Vama Veche (era concert Vița de vie în urbe, iar în deschidere scria că vor cânta cei de la Interzis, pe care nu-i știam. I-am căutat și prima melodie găsită a fost asta. Care mi-a plăcut, pentru imaginile cu „hoteluri din sticlă să iasă din mare”), Bathory – The Woodwoman (care-mi amintește de Fuzi, ea mi-a dat-o odată, demult și i-am învățat versurile, fiindcă e o baladă frumoasă), Manu Chao – Bienvenida a Tijuana (e stupidă, știu, dar amuzantă în felul ei. tequila sexo marijuana, ce superficial, ce-mi place), Eddie Vedder – Society (coloana sonoră de la „Into the wild”, frumos film, melodie genială cu „society, you’re a crazy breed, hope you’re not lonely, without me”), Coma – Nehotararea (cel mai frumos cântec de la Coma. „iar noaptea colbăire de tăciune, îmi cade nor pe ochii osteniți”), Gandul Matei – Vestitorii de Furtuni (cântec pentru visători), Luna Amara – Downtown Jesus (obsesie demult, n-am mai ascultat-o de o vreme), Proiectul Gyr – Ridica-te,Gheorghe, ridica-te, Ioane! (frumoasă și energizantă).

Site of the year: www.human-age.com (disease), wordpress

Relative of the year: bunica, pe care o iubesc și o prețuiesc ca pe o piersică.

The “Oops, i did it again…” of the year: nu recunosc nimic. De fiecare dată când a plouat, m-am făcut de noroi până la genunchi. E bine?

Friend of the year: Secta și Flo, nu pot ierarhiza aici.

Lover of the year: vechiul tu.

Clothing of the year: tricou negru. Dar cel mai mult mi-a plăcut fusta pictată alb/negru și cu cordon frumos, pe care n-am îmbrăcat-o decât o dată.

Trip of the year: Cluj, în mod sigur.

Statement of the year: Eu nu beau nimic!

Social Platform of the year: lumea

Sport of the year: nu fac sport. Deloc. Niciodată. Sunt total anti-mișcare. În concluzie, cititul e sportul anului, anilor, vieții.

Movie of the year: Into the wild

Book of the year: Eseu despre orbire (știu că te-am bătut la cap cu ea, dar e chiar cea mai frumoasă citită anul ăsta)

Scent of the year: fum de țigară.

Game of the year: Human-age.

***

La mulți ani de 24 ianuarie. Să creștem și să nu mai auzim copii care întreabă ironic “Ce e patriotismul?”

***

Arta e orice. Dar unul dintre cele mai frumoase lucruri din lume e o pisică.

Teancuri de cărți pe birou, pe jos, lângă pat. Asediul criticilor literari asupra Dinei nu se termină azi.

Pe de altă parte, tot ea trebuie să ține un discurs despre… “Mărturii ale multiculturalității românești în context european”. Despre ceeeeeee? Da, la națională, este această probă de comunicare orală, unde voi primi un text cică, pe baza căruia va trebui să brodez ceva minunat despre multiculturalitate, vorbind în public. Și problema e că mie nu mi-e frică să vorbesc în public, dar chiar deloc. Cum mă să mă pui să vorbesc despre subiectul ăsta ultra- kitchos, clișeistic, idiot, bolnav? Chiar mai crede cineva în conceptul ăsta? Chiar trebuie să ne îndoctrineze în halul ăsta? Cum să pui împreună un proiect despre obiceiuri și tradiții cu unul din ăsta găunos și fără fond. Auzi, multiculturalitate românească în context european.

În vederea informării despre un subiect atât de minunat, care captează desigur interesul tuturor tinerilor din glorioasa patrie, mi-am luat Identitate europeană de Grete Tartler, o carte de propagandă (oups, voiam să spun, o carte deosebit de informativă, care mă va convinge că identitatea europeană există, pe când cea națională este imaginată). Iată o recenzie care nu spune absolut nimic, adică e plină de miez și minunată. Cartea asta încearcă să mă facă să cred că visul european este superb și perfect realizabil, și mă atinge la coarda sensibilă, menționându-l pe Saramago, cu Pluta de piatră. Și eu, ca o naivă, care credeam că în cartea aia e vorba despre altceva, ca de pildă despre alienare și occidentalizare, despre pierderea identității naționale. Adică Saramago, bietul, părea nemulțumit de “spiritul european”, taman invers de cum vrea autoarea să pară.

Sau poate m-am făcut eu prea rea de la o vreme și nu mai știu să apreciez nimic la adevărata lui valoare. Complexele de superioritate…

Deci mărturii ale multiculturalității românești în spațiul european. Adică cum, vorba cacofonului?

Ah, societatea modernă.

***

Lumea se încăpățânează să decreteze că perioada interbelică a fost una de normalitate. De unde știu ei ce e aia normalitate? Eu zic că a fost una de frumusețe.

***

Manolescu îl târăște prin noroi și pe Noica.

Mi-a plăcut articolul[e mare] lui Daniel Cristea-Enache, despre Istoria critică, desigur, din ID.  Vreau să văd continuarea.

***

Numai prostii vorbesc. Mi-am băut cafeaua. Azi, zi obositoare.

Am citit aseară, într-o oră, Testamentul de ciocolată de Marian Coman. Și-o să fie o carte pe care o voi uita repede.

Frumușică ea așa, pentru o lectură de seară când chiar n-ai ce face, dar pentru o a doua lectură sau chiar pentru o primă lectură mai serioasă, nu prea stă în picioare.

Să recapitulăm. O țigancă, fostă prostituată, care nu mai făcuse porn cu bărbați de vreo doi ani, naște o fetiță în port, care se va numi Cala. O femeie care plutea de frumoasă ce era și care era, bineînțeles, urâtă de femei și iubită de bărbați. O poveste dubioasă cu niște țigani, dintre care unul destinat Calei, din pieptul căruia iese un lup care-l omoară pe un alt pretendent. Pe urmă altă poveste cu un soldat de care se îndrăgostește tipa asta, care pleacă alungat tot de lupul din pieptul țiganului, iar când se întoarce află că făcuseră un copil, pe care însă l-au omorât țigăncile fiindcă au considerat că e al diavolului. Ulterior, Cala ajunge institutoare la un internat pentru copii nebuni, dintre care unii sunt morți, doar că-și dau seama mai greu. Aici apare și testamentul de ciocolată, care miroase frumos. Iar ultima parte e cu un nene schizo care prevede accidentele-crimele-violurile-Revoluția și care ajunge și el s-o cunoască pe Cala.

Da, o descriere mai simplistă și mai stupidă nu cred că aș fi putut realiza, cu toată strădania.

Multe stângăcii vizibile chiar și pentru mine, care vorba aia, nu-s vreun Manolescu (și Doamne fere, nici nu-mi doresc!). Repetiții și senzaționalisme care nu prea mi-au plăcut. Dar ca lectură diafană și fără pretenții, na, citibilă.

Pentru că a văzut, ochiul meu a murit. Lacrima: piatră funerară pe mormântul ochiului meu. Va veni alt cer. În altă lume se va deschide ochiul meu, dând piatra la o parte.. (să te odihnești în pace)

***

Cu riscul de a părea iconoclastă, o să spun. Manolescule, nu-mi place de tine și-mi pare rău că am dat 250 de lei pe Istoria critică a literaturii române. Deocamdată ți-am citit prefața, postfața și articolele despre Eminescu, Cărtărescu, Rebreanu și Emil Brumaru. În afară de faptul că ai scos mulți gândiriști din Istorie, dar că ne sfătuiești să studiem realismul comunist ca să ne cunoaștem istoria, că ne ameninți de pericolele naționalismului și șovinismului la tot pasul, ai făcut un lucru urât. Iată ce scrii despre “Oda în metru antic” a lui Eminescu:

“Cu toată frumusețea abstractă a confesiunii, versurile par traduse. Abia aceasta este poezia de concepte goale, în felul sonetelor michelangiolești, în care autenticitatea lirismului poate fi pusă la îndoială. Internalizarea motivului morții nu izbutește să alunge impresia de impersonalitate.”

Și asta e tot ce spune despre poezie. Poezia mea preferată. Pe care încă o consider cea mai frumoasă. Eram în stare să-i iert opțiunile ideologice, să trec peste ce a fost contrariu convingerilor mele, să fiu tolerantă azi. Dar totul până la un punct. Am înțeles că nu mai vrei ca Eminescu să fie poetul național și că nu ești de acord să i se consacre un cult, dar l-ai desacralizat de tot. Presupunând prin absurd că aș fi un neofit, după ce aș citi capitolul tău aș rămâne cu convingerea că e și el un parvenit, care nu merită locul care i s-a acordat în cultură. Nu cred, totuși, că așa ar fi trebuit să procedezi. (cum ai tu dreptul să fii subiectiv, pot fi și eu)

Citesc apoi articolul despre Cărtărescu. Absolut elogios, nu vreau să mai citez aici. Cum e el de minunat, cum curg cuvintele lui într-un mare fel, cum reușește el anumite chestii absolut fantastice cu limbajul, etcetc. Nu-i contest valoarea Cărtărescului, dar parcă au fost exagerate laudele. În contrast cu Eminescu, un penibil săracul, cam naiv și în mod evident depășit.

Apoi am dat peste cel mai scârbos poet român din istorie, Emil Brumaru. Am citit “Dumnezeu se uită la noi cu binoclul” și-am rămas cu o traumă. Iar Manolescu zice în felul următor: “destăinuit cu o candoare lirică  mult mai înrudită cu virginitatea decât cu pornografia”, vizând următoarea poezie:

“De vrei să-ți fie fața lie
precum e pielița de crin
oh, suge-mă și cu-alifie
de-amor pe-obraji unge-te lin.
Dar de vrei fese bulbucate
mai albe decât lebăda,
scula-mi de-o mie de carate
primește-o între ele, grea,
și sârguiește-te să-ți intre
cât mai adânc, pe burtă stând,
la margine de pat, cuminte,
și-mbujorată, până când
vei clipoci-n celeste sperme
asemeni unei mlaștine eterne.”

Minunat, splendid și plin de candoare virginală. Abia aștept să văd ce scrii și de ceilalți poeți. O să fiu tot rea cu tine, cum ai fost tu cu cea mai frumoasă poezie din literatura română. Da, sunt retrogradă. Refuz să cred că “Sunt o motocicletă parcată sub stele”  sună mai bine și e mai plin de miez decât “Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”.

***

Am fost puțin la Schimb de cărți, de unde am luat Testamentul de ciocolată de Marin Coman. Despre asta o să-mi exprim părerea ulterior.

***

Fular cu miros de mine și de tutun, acum.