Birtkenau

Ca să fiu în pas cu moda de pe bloguri, ultima citire a lui Kant pe anul ăsta. Dragă domnule Kant, cartea ta mă secătuiește de energie. Dacă mai trebuie și să extrag idei din ea, cu atât mai mult. Și sentimentul că mă străduiesc în van e din ce în ce mai puternic.

Acum ar trebui, desigur, să fac un bilanț, dar eu nu știu să-mi măsor timpul în ani calendaristici. Poate în ore, cu plăcerea mea de a mă uita des la ceas. În oameni frumoși, în locuri văzute, în a-fi-sau-a-nu-fi-eu. Și de-astea au fost destule, în special oameni noi care mi-au devenit dragi.

Și aici trebuie să o menționez, discriminând, cum fac de obicei dealtfel, pe Flo. Pe al cărui blog zău că nu mai știu cum am ajuns și în vorbă cu care nu mai știu cum am intrat. Cert e că, de ziua copilului, Dina, fără cățel și purcel deși ar fi sunat bine, s-a aburcat în tren și dusă a fost la Buzău. Unde sunt parcuri, lacuri, Felinare și ea care încă îi mai e dragă. Și-o să-i mai fie. Drept pentru care îi urăm lui Flo fericire și-i sperăm bine. Copilă dragă. (uite-așa am simțit, să zic preponderent de ea).

Și dincolo de discriminarea pe care am făcut-o, mai sunt mulți ei și multe ele pe care ar trebuie să îi menționez și care s-au intersectat cu mine anul ăsta. În special un el și-o ea, cărora nu le dau link fiindcă așa cred eu de cuviință, cum mai cred că se vor recunoaște. Dacă nu, cu atât mai rău pentru voi.

Apoi, cărțile citite și zâmbetele împărțite prin alte orașe.

Pe urmă, mâine o să fiu aceeași. Acum am chef să cânt ceva folk, dar melodiile care-mi plac nu prea se cântă de una singură. Sau de unul singur.

Ori poate să mă tund și să fiu urâtă.

Bețivăneală plăcută, vouă.

Omul preferat : …el…

Cartea preferată : Eseu despre orbire de Saramago. Saramago care a devenit Scriitorul.

Locul preferat : Cluj

Departe de a fi femeia ideală sau de a fi, ea zâmbea. Ar fi putut striga libertate, dar prefera să tacă.

Uitasem ce bine e să citești Fowles, mi-a fost dor de el. Plăcerea lecturii înseamnă că mă vindec, nu? Mă întorc pe calea cea bună.

Mi-am pus meniul de la telefon în germană și cuvintele alea lungi ale lor sunt amuzante.

Papucul desperecheat și murdar al surorii sale, care îl însoțește pretutindeni, pare a-l mai liniști în timpul crizelor sale de demență.  (Caddy mirosea ca pomii).

M-aș da cu ojă ca să am ce scoroji. Dar trebuie să fac rost de una de mai proastă calitate, care să se dea jos ușor.

Anarchy. Yeah, let’s organise a group to end organisation!

Vinul fiert și mirosul. Scorțișoara, zahărul, oamenii după care trebuie să șterg cu mopul. Zâmbetul.

Azi mi-a plăcut să fac eseuri la universală. Le-am terminat. Singurele chestii frumoase pentru bac, devenite și ele materie de toceală. Păi ce, nu trebuie să strice ei tot?

Pune-ți pistoalele-n brâu, boierul la târg a pornit, sloboade armăsarul din frâu, răsplata prin noi a venit.

Plăcerea mea pentru haiduci. Ora de filosofie la care discutam despre morală cu singurul student normal la cap care a făcut practică la noi.

Părul meu împletit de mama.

Urging us to keep fighting

Pielea lor netedă, verde-închis.

Câinii mei din fața blocului se tăvălesc prin  ceva care îi vopsește roz. Drept pentru care sunt roz. Mamei îi e frică de ei. Cui i-e frică de câinii roz? Mamei.

Blogul ăsta nu vrea nimic, de fapt nici eu nu știu dacă vreau ceva. Poate somn, bun fiind acesta.

… is not here. Obișnuiam să trăiesc în el, dar acum nu mai găsesc intrarea.

Nu-i nimic, căci oamenii sunt fericiți. Ieri spiritul Crăciunului era întâlnibil la McDonalds, pe lângă care din întâmplare am trecut. Înăuntru plin. Hai să fiu tolerantă. Înțeleg eu lenea, înțeleg nevoia de a ieși din casă, dar să mergi în prima zi de Crăciun să mănânci aripioare extrem-de-picante-și-sărate, chifle dulci cu o cărniță minusculă înăuntru și plăcinte cu gust de plastic la fast-food mi se pare trist. Stăteam în casă, făceam un ceai și prăjeam o felie de pâine și tot nu mă duceam la mac. Dar na, gusturile…

Eu ieri am bolit. Întrucât răceala s-a urcat pe mine cu pumnii, picioarele, tentaculele și ce-o mai fi având dânsa. Așa că nu m-am bucurat frumos.

Mama a citit aseară Europa, zece cântece funerare de Elena Vlădăreanu. A zis că-s urâte și deprimante și “fată, de ce citești din astea?”. Drept pentru care le-am citit și eu și nu mi s-au părut chiar așa urâte. Nici chiar așa frumoase. Dar m-au inspirat să scriu o poezie pe care n-am putut-o duce la capăt. Tot din cauza indeciziei și stării proaste.

Am început “Toate numele” de Saramago și nu eram în dispoziție pentru așa ceva. Așa că am luat “Iubita locotenentului francez” a lui Fowles și sună bine. Ton de normalitate. Deci asta citesc acum.

Stare de pungă de-un leu. Goală.

Vreau să văd un film frumos și să-mi fie bine. Eu nu vreau să supăr pe nimeni.

am aberat.

*când primești cadou de Crăciun un fluturaș,  știi că lucrurile nu merg în direcția corectă*

În altă ordine de idei, să aveți zâmbete. Mâine iar se naște Dumnezeu, poate observați de data asta.

Dragă moșule, eu vreau zăpadă, te rog. Am fost cuminte câteva minute. Am gătit și-am dereticat.

Asta a mai rămas din oameni. Piatră și fier pe lângă care treci. Pune o privire, un gând, o floare pe sacrificiul lor.

Mi-aș începe dimineața cu o cană de vin fiert, dacă m-aș simți în stare să-l fierb și mai ales dacă aș ști că pot să-l termin. Dacă-mi dai ninsoare, o să am chef.

Vă certați pe spiritul unui Crăciun devalorizat. Nu-mi place nici de posacii care susțin că ar trebui să te porți ca într-o zi obișnuită, nici de cei care jubilează, împart cadouri tuturor cunoscuților și-și agață instalații clipocitoare la geam. De parcă despre asta ar fi vorba. Cine, Iisus? Nu-l cunosc. Am bradul de împodobit și închide repede la supermarket, nu mă bate la cap cu misticismul ăsta al tău.  Iar începi? Sacrificiu și revelație, vorbe goale. Mai bine zi bere și cârnați. Să mâncăm, să bem, să ne bucurăm. De ce? Fiindcă-i sărbătoare. Ce sărbătoare? Crăciunul. Pe cine sărbătorim? Pe Moș Crăciun, desigur. Pe copiii care plâng fiindcă n-au primit un nintendo wii, nu pe cei care se bucură fiindcă au mers la colindat cu prietenii și cu bunica la biserică.

Nu vreți să renunțați la sărbătoarea asta, dar bucuroși dați la o parte semnificația. Prilej de chiul și de îmbuibare, de comuniune întru indolență.

***

Cât despre mine, sunt bine. Mi s-a reproșat că-s fericită.

Citit “O Românie de câștigat”. În mare parte prin tren, sau la 4 dimineața, după birt. Claudiu Iordache e un om revoltat. La început mi-a plăcut ce spunea, dar la un moment dat a devenit redundant. Încă ceva care m-a deranjat e că nu încearcă să ofere soluții. Da, am prins ideea, România e în criză, e o țară fără memorie, starea postdecembristă e demnă de dispreț, ce facem să schimbăm asta? Nu neg că are dreptate în multe dintre paginile sale.

Fost la Schimb de cărți. Multă lume vorbăreață. Am luat Daoismul și Mituri și fantezii chinezești. Am dus un Saramago și un Wittgenstein (adică Scrieri postume).Eu m-am simțit bine.

Am ajuns să am multe cărți necitite care mă așteaptă și asta mă nemulțumește. Eu nu aveam până acum liste din astea de așteptare. Eu aveam timp. Trebuie să mă organizez.

***

Dacă zic de tinerii care au murit acum 19 ani, cine-mi sare în cap să-mi spună că nici măcar nu eram născută pe atunci și că nu pot să înțeleg? Cine-mi anulează și mie respectul pe baza asta? Cine-mi zice că de fapt a fost o conspirație, nu o Revoluție și oamenii ăia nu s-au sacrificat, gloanțele n-au intrat în piepturile lor și sângele n-a curs pe străzi? Eu n-am văzut, dar nu mă face să cred că n-a fost nimic. Respectul și salutul meu pașnic, dragi eroi. Nu veniți să vedeți pentru ce-ați murit; zâmbete ipocrite și coșuri pline.

Mai există încă oameni normali pe planeta asta, în țara asta. Oameni deștepți și care încearcă să schimbe ceva. Și o să reușească, măcar pentru câteva persoane, de la diverse niveluri.

Am fost aici, la ambele piese.

I. Căutându-te pe tine. Prima mea experiență cu pantomima. Sală plină. O suită de numere tratând diverse subiecte din toate domeniile vieții. Public receptiv. Aplauze. M-au surprins plăcut cu acest experiment teatral inedit. Într-adevăr, tineri inteligenți, care încearcă să trimită un mesaj. Dacă aveți vreodată ocazia să mergeți la un spectacol al Passe-Partout, vă rog să vă duceți, fiindcă merită. Despre idei nu prea se poate discuta, dar până la urmă, totul se rezumă la a rămâne om. La a rezista și la a avea valori.

După, discuție cu actorii. Din păcate, aceasta nu a prea avut legătură cu subiectul piesei, ci preponderent cu fascinația pentru Dan Puric, coordonatorul proiectului, și cu anumite chestiuni organizatorice.

De semnalat și de dat link, Proiectul Arche.  Lansat oficial în aceeași seară. Pe mine m-au câștigat de cititor.

Tot în aceeași seară, lansare de carte. România Profundă, de Ovidiu Hurduzeu și Mircea Platon, pe care o să o citesc cât de curând. O recenzie, aici.

II. Doi dintre noi, cu aceeași trupă. O poveste de dragoste, care din punctul meu de vedere a fost depășită în profunzime de prima piesă. Dar superbă și ea.

O experiență pe care aș repeta-o. Clujul mi-a părut o altă lume.

S-a terminat. Mai vreau.

(Clujul văzut de Dina e plin de oameni frumoși și deștepți, pe care ea stă și-i ascultă aBerând. Un Someș pe care dacă stai pe pod ai impresia că se deplasează cu tine. O biserică reformată macabră. Străzi. Noroi pe cetățuie. Facultate vizitată. Mâini curajoase. Bodegi pline. Somn înghesuit și puțin, multe ore în tren. Lipsă de cocalari. Clujul a vrut să o cucerească pe biata fată și s-a prezentat impecabil. Pentru găzduire, foarte mulțumesc. Maramureșul istoric, paradigmă, Dan Puric, Odin. Ce-ar fi?…)

Titlu din Catul, Carmina 70. Adică ” Dar ce spune ea, femeia, unui om aprins de dor/ Tu pe vânt s-o scrii mai bine și pe râul curgător” în traducerea lui Teodor Naum.

Noroc de profa de latină de anul ăsta că am mai aprofundat și eu cultura antică și n-am rămas complet ignorantă. Complet neignorantă n-o să fiu niciodată, dar am aflat lucruri frumoase. De exemplu Catul mi-e simpatic rău. Cum era el un tinerel și cum a iubit-o el pe Clodia până și-a dat seama că femeia, tot femeie.

Timpul ăsta bulversant în care sunt și nu sunt eu m-a împiedicat să citesc, dar încet-încet revin pe făgașele inițiale. Mi-am luat muniție să-mi ajungă și să nu mă mai plâng că nu am ce citi. Să le înșir? Da.

Iubita locotenentului francez de Fowles. Pe asta am lăsat-o deoparte când am citit Fowles, mi-a părut titlul total telenovelistic și nepromițător. Dar acum dacă o am, o citesc.

Tatuajele în România, sustrasă. Ne-am amuzat de ea în ora de engleză. O s-o înapoiez eu la un moment dat.

Desigur, un Saramago, că-mi era dor. Toate numele.

Inimă de câine, de Bulgakov.

Fiarele n-au patrie, de Uzodinma Iweala (cu Nigeria, de unde vin Geri și Emanuel, niște antipatici), de care am auzit lucruri de bine. Bine, recunosc că de obicei, când am așteptări mari de la o carte, se dovedește a fi o dezamăgire. Oi vedea.

Oceanografia lui Eliade, că încerc eu să fac ceva frumos pe scheletul creat de el, o să văd dacă-mi iese.

Andrei Makine – Femeia care aștepta. Mie mi-a plăcut de tip în Pe vremea fluviului Amur, titlul ăsteia pare promițător, acțiunea se petrece tot prin Rusia/Siberia, poate e chiar frumoasă.

Elena Vlădăreanu – Europa, zece cântece funerare. O poezie din volumul ăsta mi-a fost oferită drept inspirație la un concurs, și era urâtă rău. Am luat cartea ca să văd dacă pot s-o cataloghez definitiv pe autoare la cei care nu-mi plac.

Și cu un titlu antitetic (față de cel de mai sus), O Românie de câștigat de Claudiu Iordache. Pe care am ales-o fiindcă mi-a plăcut poezia de pe coperta a patra. Cică:  ” Mitul României continuă să rămână acela al lui Iisus coborât de pe cruce în batjocura alor săi. Repudiată, insultată, umilită, România, cu crucea pe umeri, urcă răbdătoare dealul Golgotei. Ea știe că va fi răstignită, a câta oară, între tâlhari. Știe și continuă să calce, resemnată, pe pământul bătătorit doar de tălpile ei”. Pune tu versuri. Pe asta am început să o citesc aseară, și mi s-a părut scrisă de un tânăr. Acum am googleit ca să aflu cine e și-am văzut că e un foarte nenea. Unele lucruri mi-au plăcut, dar nu pot să mi le imaginez decât gândite de cineva tânăr și frumos. Sunt conștientă că e o prostie ce zic, dar așa vreau eu să cred.  Toate revoltele, semnele de exclamare, figurile de stil, sunt tinere. Stai s-o termin să mai zic.

Ultima, O istorie sinceră a poporului român, de Florin Constantiniu. Era un fragment din ea într-un subiect de bac, română oral, anul trecut. Să vedem câtă sinceritate. Cică și lu’ dom’ Pruteanu i-a plăcut, pe care eu îl apreciez post-mortem, mea culpa.

Pe de altă parte, de când nu ne-am mai văzut multă vreme au trecut și eu am citit și Soni de Andrei Ruse. Care a avut un succes fulminant la mine în clasă. De când citesc eu pe la școală, nu m-a întrebat atâta lume de o carte. Coperta aia cu fata cheală a atras, se pare. După ce le-am povestit pe scurt subiectul au vrut și ei. Acum o citește Simi și i se pare grozavă (se amuza copios cu Jeleu pe o scenă de pornache). Cred că și-a atins targetul. Eu nu pot să zic că nu mi-a plăcut, doar că mă așteptam de la o carte cu un astfel de subiect să mă scuture mai tare. E simpatică, are câteva idei interesante, dar atât. Mie mi-a păcut mai mult volumul de poezii. Mă bucur totuși că le place colegelor, cu ocazia asta mai citesc și ele ceva. (bine, că Mitică stă toată ziua cu nasul în Sandra Brown – Îmbrățișare în amurg, nu se numește citit. Și eu care credeam că autoarea asta și-a trăit traiul, dar nu, se pare că mai are fani extaziați. Da, în ignoranța mea, cred că Soni e mai bună decât SB, și că Ruse e mai deștept decât autoarea mai sus-pomenită. Mai are și niște referințe interesante, le mai deschide mintea.)

Am ostenit. Azi o să-mi placă să fac bagaje. Revin miercuri.