Birtkenau

Am plecat. Viața e în altă parte. (fugea nebună ca valul către mal)

(blogul ia, deci, o binemeritată pauză)

Aceeași melodie, două variante.

Cântăreți bolnavi, cu versuri de Lucian Blaga.

Varianta folk

Varianta black

Versuri

Purtăm fără lacrimi
o boală în strune
şi mergem de-a pururi
spre soare-apune.

Ni-e sufletul spadă
de foc stinsă-n teacă.
Ah iarăşi şi iarăşi
cuvintele seacă.

Vânt veşnic răsună
prin ceţini de zadă.
Purces-am în lume
pe punţi de baladă.

Străbatem amurguri
cu crini albi în gură.
Închidem în noi un
sfârşit sub armură.

Purtăm fără lacrimi
o boală în strune
şi mergem de-a pururi
spre soare-apune.

Răni ducem – izvoare -
deschise subt haină.
Sporim nesfârşirea
c-un cântec, c-o taină.

“Criza, da, există și chiar în stare endemică, precum spuneai, nu doar la noi, ci în lumea întreagă. Ea a atins și a sfârtecat însuși sistemul nervos al omenirii. Cine știe cât timp va trece până să se vindece rana asta morală, dacă cumva se mai poate vindeca. De atfel toate marile zguduiri au fost urmate de prăbușiri morale totdeauna mai dezastruoase decât vărsările de zânge sau distrugerile materiale. Azi situația e mai grea fiindcă și civilizația noastră are mai multe mijloace de a răspândi neîncrederea și spaima și de a ține pe om într-o necontenită surescitare. Încât îți vine să te întrebi dacă civilizația însăși n-o fi cumva o altă formă a crizei? … Un astronom afirma undeva că viața organică, despre care noi ne-am obișnuit să credem că e rostul și mândria naturii pentru că culminează în noi înșine, că viața aceasta n-ar fi de fapt decât efectul unei crize epidermice a pământului. Ceea ce ar însemna că și bătrâna noastră planetă trece printr-o criză… Adevărul însă este că omului nu i-a plăcut niciodată prezentul. I s-a părut mereu mai frumos trecutul, mai normal, mai ales din perspectiva de poezie a depărtării în timp și spațiu. Bietul om nu-și dă seama că, prin preferința pentru trecut, adică pentru niște lucruri moarte, își exprimă presimțirea propriului său sfârșit în liniștea cea mare și definitivă. În toate vremurile, chiar și în cele mai calme, oamenii au avut impresia că trăiesc în criză, că lumea s-a înrăit, că moravurile s-au stricat, că se apropie sfârșitul pământului. Nici nu s-ar putea altfel. Viața e mișcare și zbucium și luptă, e o criză. Existența e sinonimă cu mișcarea. Numai moartea pune capăt crizei, moartea, adică nemișcarea, inexistența”

Liviu Rebreanu, Gorila. 1938

Mi-a plăcut fragmentul și m-a pus pe gânduri. Poate mă arunc în domenii la care nu mă pricep, dar am văzut un sâmbure de adevăr în dânsul. Mai ales că mă simt bombardată cu informații despre criza asta economică, mai mult sau mai puțin exagerate. Las-să fie criză. Să dansăm, zic. (Anca m-a mințit cum că iar vin Trooper pe la noi. Chef de concert.)

E clar, sentimentul de inutilitate pe care îl simt când scriu pe blogul ăsta e un semn că frenezia web 2.0 a trecut. Pff, abia când înțelesesem și eu cum stă treaba…

Azimăduclașcoalăazimăduclașcoalăazimăduclașcoală. Încerc să mă conving, da. Am latina, la latină e frumos, e cu femeie deșteaptă, mie îmi plac oamenii deștepți. Ce-mi mai plac.

Toată ziua prin zăpadă vine lumea să o vadă săniuța e ușoară fuge parcă zboară. Incantația mea pentru zăpadă continuă, mi te alături?

Ziua bună de ieri a fost bună, dacă te întrebi. Fiind eu un om norocos (nu ca omul norocos al lui Paler, care încă mai cred că e inspirat din Zbor deasupra unui cuib de cuci) când cer bodegă primesc bodegă, și plimbare, și pălăvrăgeală, și bunădispoziție. Și chef de plecat la munte (irealizabil în viitorul foarte apropiat, semi-realizabil în cel un pic mai îndepărtat) accentuat. Deși cheful de plecat, oriunde oricum, e prezent des la mine. Mai mereu. Instabilitate.

Am terminat Dragostea nu moare și mai bine n-o citeam, parcă a făcut din Maitreyi o femeie obișnuită. Până la urmă, adevărul nu-i așa frumos. Nu-mi lua poveștile, tu indiancă. Lasă-mă să cred în Eliade. Nu mi-l discredita tu, nu îl transforma. Uite de asta noi (femeile) nu trebuie să scriem romane. Și cu atât mai puțin din cele cu pretenții de veridicitate. Uite, de data asta și eu prefer povestea. Și scriitorii bărbați, care știu să fie.

Nevoia mea de poezie l-a luat de la anticariat pe micul suprarealist Paul Eluard. Cu el m-aș duce în Felinare, am rămas eu cu impresia că ziua, sus, e un loc potrivit pentru citit. Să mă scuzi dacă mă înșel, dar acolo, la tine, totul pare posibil. Am rămas eu cu o impresie prea frumoasă, copilă.

Mi se hrănesc dorurile și mi se încurajează cîte un vis, câte mai multe. Uneori cred în frumusețe interioară. Alteori o văd pe cea exterioară.

Probabil că atât. Mă duc să-mi plimb bocancii, ei n-au cunoscut, oricum, prea mult din lumea asta. Deocamdată.

O zi de vacanță luată pe neprevăzute e benefică mereu.

Azi, chef de mers în bodegă prin frig și de respirat fum de țigară. N-are cine să-mi ofere astfel de plăceri simple, dimineața, când toată lumea are treabă. Dar nostalgia unei bodegi e mai frumoasă uneori decât bodega însăși, mă amăgesc eu.

Buna dispoziție ține deja de mai mult de o zi. Ieri a fost la apogeu. Sper să nu descrească brusc azi, dacă tot stau acasă, măcar să am o zi bună.

Verde crud, verde crud. Nu am perceput niciodată termenul crud drept necopt. Verde crud mi-a sunat mai mult a verde brutal. Nu țin minte să mă fi referit la fructe drept crude. Știu că am o problemă cu sensul cuvintelor și cu modul cum sunt folosite.

Mama mi-a zis ieri că miros a ger.

Fumatul poate provoca cancer. Trebuie să recunoști că sună minunat. Dă-mi voie să respir.

Zero grade afară. Nu dai un fulg, Domnule?

Când eram eu mai mică și mai bolnăvicioasă decât acum (dacă ți se pare că asta nu e posibil, află că e), a fost un an când de ziua mea am avut oreion (bine, și în același an vărsat de vânt de Crăciun și Anul nou, ce noroc pe mine, ceva de speriat). Și de ziua aceea a mea stăteam eu în casă, eu și capul meu cât o baniță, iar pe la prânz a nins. Ceea ce mi-a plăcut, a fost o coincidență frumoasă. Ceea ce vreau să demonstrez e că e foarte posibil să ningă în noiembrie. (la munte ninge, hai la munte)

Blogurile personale sunt inutile pentru ceilalți. Atâta timp cât nu vor să mă cunoască. Dar mie îmi sunt dragi.

O zi cu gust de scorțișoară, dacă vrei.

Dorința de a fi în altă parte mă împinge să scriu aici. Dorința de a mă putea cunoaște pe mine cea din trecut mă împinge să mă citesc. Am adunat deja un catastif considerabil cu eul în rol principal. Am crezut că nu mă schimb.

Dilemele se estompează. Eu visez.

Ieri am aflat cum e să-ți placă mai mult o piesă la a doua vizionare. Hotelul celor două lumi, în altă companie, în alt an, în altă sală, în altă eu. Eu nu știu, dar sper. Dar pot. Dar încerc. Eu încă mai trăiesc.

“Cerul înstelat deasupra mea și legea morală în mine.” Mai ții minte când râdeam de Kant? Demitizare.

Orice s-ar spune, fustița din bănuți a chelneriței mă bântuie, am visat-o azi noapte în vis.

Fugi deochi, dintre ochi.

Motivare, supramotivare, submotivare. Ce aleg? Cheia e la mine?

˙***˙

Aseară, după o a doua cană de vin fiert, m-am gândit mult la tine. La hamster. La cum te simți în rolul de personaj principal. La cine mai ești, la cine mai suntem. La cum o să fie, la cum era. Oare dacă aș face planuri, ar fi ele realizabile? Oare dacă aș nega tot și-aș aștepta cu ochii închiși? Dar dacă n-ai fi, dar dacă n-aș fi? La perioada destul de lungă în care așteptam să se termine (cum a dispărut perioada aia? cum m-ai convins că finalul nu vine pe neașteptate?). La inutilitatea geloziei. La zilele de vară. La ce am să-ți spun, la ce trebuie să-ți spun, dacă trebuie să tac. La începuturi. La multe. Concluzia? O știi. Mi-e bine.

***

Citesc Dragostea nu moare, răspunsul lui Maitreyi la cartea lui Eliade. De mult o căutam, dar abia acum am găsit-o. E destul de frumoasă. Există mereu două versiuni foarte diferite ale unei povești. Ele nu vor să fie iubite, ele vor povești de dragoste, zicea nenea actorul de aseară. Așa vor.

Încă de mică, am fost contactată de agențiile de publicitate pentru a face reclamă. La Linuxul abia scris pe atunci, desigur.

Ciocolata caldă cu miere aduce aminte de zile friguroase și dimineți plimbate de-o mână pe aceleași străzi.

Copii, nu aruncați castanele. Copii, prindeți-vă părul. Copii, creșteți, copii, creșteți. Creșteți fiindcă ei vă împing și vă șoptesc nuelocnuelocnuelocnueloc.

Vocile lor sunt răgușite și aspre de tutun. Ei miros urât și nu ascultă muzică.

Azi, mai mult ca niciodată, cuvintele nu au miez. Tu ești departe, mie îmi cresc spini.

Ieri a fost o zi ciudată. Copilul din mijlocul frigului a stat în mijlocul oamenilor serioși și a citit (poeziile ei), experiență care se poate cataloga printre cele mai traumatizate din viața ei. Ea nu are teamă de vorbit în public, ea are teamă de poezii care vin din ea și sunt despre el, pe care poate nu ar trebui să le audă nimeni. Ei nu-i pasă dacă ele sunt publicate undeva, pentru că acolo nu e și ea. Dar să citească și să privească în ochi oamenii e prea mult. Nu crede că mai repetă asta prea curând, și se dezice de ea cea cu microfonul în mână.

My, my, my it’s a beautiful world, I like swimming in the sea. I like making my own tea.

La teatru a fost Requiem. O piesă despre moarte, tratată ușor ludic. Eu m-am simțit bine. Piesa a fost, desigur, receptată pe diverse niveluri de diversele categorii de public. Un tip în față mânca alune și se holba la țățe și cururi (pe scenă, desigur. a fost nițică nuditate, ușor gratuită, dar neofensatoare). O tanti din spate se mira de fiecare dată când se dezbrăca cineva și scotea un sunet gen ț-ț. Spre sfârșit a apărut un violonist în fundul gol pe scenă și toată sala râdea. Radu a zis că nu a mai gândit atâta la nicio piesă de teatru. Eu n-am rămas marcată, dar mi s-a părut ok.

Titlul postului provine dintr-o poezie a lui Mihai Gălățanu. De care mi-a plăcut tare ieri, și în special pasiunea cu care și-a interpretat poeziile. Mi se pare un om interesant.

O zi frumoasă.

Azi la 16, la Biblioteca VA Urechia, sediul central, să vezi poete care scriu bine. O să fie frumos, și-o să ai o surpriză dacă vii.

Pentru că avem nevoie de artă.