Birtkenau

Bună ziua, dragă blogule. Am mucupurulent (nu formaţia, răceala,  the cold disease) şi mi-e rău. Drept pentru care, ce să fac şi eu, scriu pe blog, dada.

Deci n-am mai făcut nimic, lucru care merită semnalat. În fiecare zi când plec la şcoală trec pe lângă un capac de Fuborg, care nu ştiu de ce mereu îmi sare în ochi. E toamnă şi e toamnă.

E toamnă, am mai zis asta?

Pe de altă parte, am chef să mă apuc de învăţat, ca o tocilară ce sunt, pentru prostia de Bac. Pentru că eu, fiind săracă rău (pe bune că sunt) vreau bursă la facultate ca să nu cerşesc în gură la metrou şi să mă mânce întunegrii. Drept pentru care trebuie notă mare la examen. Şi aşa nu am ce să fac anul ăsta, eu având o singură preocupare care începe cu t şi se termină cu u, preocupare care obişnuieşte să nu locuiască în Galaţi decât pe timpul vacanţei. Da, ştiu, sunt un om trist, ar trebui să mă spânzur cu o cravată în şifonier. Deci o să tocesc ca o naşpa până o să-mi iasă pe urechi chestii care nu prea-mi plac. Ei, mă învăţ şi cu asta. O să mă apuc de pe la 1 octombrie, probabil. Cum i-am zis şi Tanţei, fiind un fel de Kenny, am de muncă.

M-am apucat să recitesc Război şi Pace (lecturată într-a 4a sau ceva în stilul ăsta, când evident am reţinut marele nimic) şi-mi vine să mă dau cu capul de pereţi. Mă stresează cartea aia. E urâtă. N-ai decât să mă contrazici, nu-mi pasă.

Ultimul weekend de vis cu ochii deschişi. Mulţam răceală, ai picat exact la ţanc, eşti un geniu.

Azi trenzii mei (adică trenzii de la şcoală) stăteau în jurul maşinii Rocii Sedentare şi dansau, fiind uţ-uţ (adică house) la maxim. Deci cum? E cul să stai în parcare şi să dansezi lângă o maşină? Aşa? Atunci bine. Cred că asta am făcut greşit toată viaţa.

La liceu e urât. Bobocii sunt oribili, cocalari şi trenzi. Colegele din ce în ce mai proaste. Plasticul cu o calitate tot mai proastă. Stăteam azi pe gard şi mă uitam cu Adina la feţele lor. Dumnezeule, ori că-l iei pe Pagal (uite ăsta-i, e pe toate gardurile, cum dracu să arăţi în halul ăsta şi să te placă cineva? şi ce-i trist e că ar fi un tip normal dacă nu ar avea freza şi atitudinea aia hidoasă) ori că-i iei pe ei e aceeaşi chestie. Bă idioţilor, arătaţi o-ri-bil!

Mda, căpşunelor nu le place nimic. Nu-mi place mă, vrea vacanţă, vreau să fac ce-mi place, vreau să nu mai văd cretini zi de zi şi să nu mai trebuiască şi să interacţionez cu ei.

Dar se obişnuieşte Dina cu toate.

Poate o să am o dispoziţie mai luminoasă când o să scriu din nou. Până atunci, zile frumoase cum n-am eu. Noroc de câte un hug din când în când, dar şi ăla zboară de-acum.

Eh, n-am chef. Noapte bună

Adică nu te-am păcălit chiar de tot, doar aşe, oleacă. Preconizam că n-o să am chef să mai scriu în seara asta, dar am. De mâine chiar nu o să mai pun nimic.

Să-ţi povestesc de cartea de română (de a 12a), care mă fascinează.

Ca să ofer unora ocazia să-şi prăsească prostiile din cap, o să comentez şi împotriva unei lecţii cică despre spiritul românesc (în care ne dau mai multe texte în care e denigrat acest spirit şi niciunul în care este lăudat). Apoi elevii trebuie cică să se constituie în două grupe, pro şi contra spiritului ăstuia. Dar dacă tu nu mi-ai oferit informaţie pentru pro, eu ce afirm? Mă rog. Tot la categoria naţionaliste, se menţionează tangenţial despre alde Radu Gyr si Aron Cotruş. Asta m-a uimit. Bine, nu se dă decât un fragment din Pătru Opincă, dar măcar se aude ceva de ei.

Din categoria lol. Nişte poezii stahanoviste la un capitol, să te hăhăi tu şi urmaşii tăi. Din alea unde rogoz rimează cu colhoz şi la noi în suflet e primăvară fiindcă e ziua lui Stalin şi face 70 de ani. Poate o să le postez, că-s amuzante. Mie mi-au plăcut, c-am râs.

Din categoria smulge-ţi părul din cap. Un sondaj la un moment dat, căruia încă nu i-am găsit rostul, care ne informează că 32% dintre elevii români ascultă manele. Numai atâţia? Vai dar cam puţin. Rockerii sunt pe undeva la 6%. Dar eu tot zic că-s mai mulţi manelari (dă Doamne să nu fie). Dar cum să-l pui totuşi în manualul de română? Ca să-i crească manelului inima ca o pâine, nu? Mia dă şi vedetele preferate. Alde Guţă şi compania. În manual. De ce?

O lecţie cu Phoenix. Iniţiativă lăudabilă, are şi versuri. Să mai audă şi manelarii de ceva bun. Bine, nu-i găsesc nici ei locul, dar e frumoasă aşa.

Şi da, studiem chestii ca Zmeura de câmpie sau Levantul. Care sunt ok, nu zic nimic, dar mă… e totuşi a 12a şi nişte unii dau bacul cu subiecte de toceală. Ar fi ok, dacă pui subiecte frumoase în manual, pune şi-n programa pentru bac, nu? Că pe astea nu o să le bage nimeni în seamă oricum. Sau avangarda.

Interesant manual, pe bune. Dar e gândit exact aiurea. Dacă tu la bac îmi dai să comentez Baltagul sau Ion, degeaba fac Levantul şi lecţii despre Phoenix. Fă şi tu o concordanţă pe undeva. Zic şi eu. Că de altfel, la poezie ai impresia că avem trei poeţi care au scris fiecare câte două poezii, de nu se mai schimbă de la an la an. Dar eşti ultra-progresist, eşti liber-schimbist, vrei progresul cu orice preţ. Atunci bine.

Tot în spiritul progresului şi al valorilor româneşti, eu zic să studiem în viitor textul ăla al lui Dinulescu despre pula lui Cioran. Şi la universală un Houellebecq. Dar programa să rămână la fel şi să tocim fix de-aia aceleaşi opere răsuflate. Nu? Eu cred că da.

Mă depăşeşte acest subiect. Adomniţei, citeşte-mi o poveste.

p.s. Pe de altă parte, mulţumesc. Fără legătură cu postul.

Voi lipsi o perioadă de pe blog (uri). Cam vreo două săptămâni, cu o marjă de eroare. Până atunci, să aveţi zâmbet cum am văzut eu într-o seară şi să nu se ducă repede, cum s-a dus ăla. Bine?

Să fericire. Eu mă duc. Ne-om vedea la un moment dat.

Mă ce prostie de carte, să-mi bat copchiii. Deci “Istoria calviţiei mele”. Bă, să mă-nvăţ minte să nu mai iau cărţi de pe Raftul Denisei, că-s prostii.

Cică umor negru şi ironie. Aiurea. Era un umor atât de fin că nici nu l-am prea sesizat.

E vorba de unu’care suferă că are penisul prea mic, mai exact cât degetul mare de la picior. Dar pe de altă parte are o idee fixă cu amour fou şi vrea să-l aplice. La un moment dat este cât-pe-aci, dar vine frate-su şi i-o ia pe Dancing Queen Andrea, care are chiloţi cu urşi. Iar Dancing Queen Milena nu vrea să facă porn cu el, întrucât penisul e prea mic. De atunci el îşi dă seama că.. aşa e, culmea. Şi nu mai face porn decât cu o babă care a cunoscut-o pe maică-sa, spre sfârşitul cărţii. Care şi ea se plictiseşte de el la un moment dat. Maică-sa, pe de altă parte, era amanta întregii Viene şi mult deasupra lumii cotidiene, până într-o zi când el s-a enervat fiindcă, în drumeţie, ea i-a spus că nu-i copilul lui taică-su, drept pentru care o aruncă în prăpastie şi primeşte o bomboană roz. Cam asta. A, şi el cheleşte din cauza unor produse naturiste pe care i le dă baba ca să-i crească “aparatul” (el s-a referit aşa la penis, nu eu, n-aş fi fost în stare).

Da, si autorul încearcă să fie ironic, dar se pare că numai eu am impresia că nu-i iese. Ăia de pe coperta a patra cred că e genial. O fi, na. Eu nu m-am distrat cu calviţia ăstuia, nici cu penisul lui mic. Poate doar puţin cu taică-su care era impasibil în general, chiar dacă nevastă-sa se apuca să tragă cu revolverul în lustră.

Altă carte care nu-i pentru mine.. se pare că fac colecţie.

… ca toate florile de pe biroul meu. Am impresia că dacă le ţin aici durează mai puţin, şi totuşi mă încăpăţânez să îmi ţin în cameră toate florile pe care pe primesc. Acum aş avea poftă de nişte crizanteme.

Începe şcoliţa de copii. Lucru care mă lasă destul de indiferentă, cu excepţia faptului că dimineaţa n-o să mai pot savura cu adevărat cafeaua decât dacă mă trezesc mai devreme decât e cazul. În cinstea acestui eveniment, să rememorăm întâmplări demult uitate (featuring Jeleu)

Jeleu: Tu te-ai uitat pe lista de lecturi pentru vacanţă?

Ne-a dat numai prostii.

Dina: Aşa o fi, nu am lista.

Jeleu: Fată mai ştii într-a noua?

Când ne-a dat Harry Potter?

Dina se tăvăleşte de râs amintindu-şi că a avut pe lista de cărţi pentru vacanţă în frageda-i pruncie primul volum din Harry Potter. Ce ţi-e şi cu modernizarea asta a învăţământului, nici literatura obligatorie nu mai e ce-a fost.

Pe de altă parte, ieri mi-a plăcut mirosul de fum de ţigară din păr şi frigul, şi ciocolata caldă şi melodiile ghei, şi pardesiul lui Wolf (dacă sunt cuminte primesc şi eu pardesiu din ăla frumos frumos? Că ai văzut că nu l-am furat, am fost copil bun). Mi-a plăcut tot. Chiar şi inelul făcut din capacul de Fuborg. Dar mai ales mirosul de ţigară din păr, de care-mi era dor.

Îmi place c-a venit toamna şi că mi-au îngheţat urechile. Să ne zgribulim, deci. Că tot n-am băut ceaiul ăla.

Atât.

Mâine, Căpitanul împineşte o sută nouă (pe pricipiul o sută nouă, două sute noi). De ani, evident. Tot înainte, nu? Din ăştia, 70 pe lumea de dincolo de vârfuri de brad şi restul în România pe care n-am cunoscut-o, dar cred că era superbă.

La mulţi ani, domnule. Nu dai şi tu un vin mâine? Că vorba ceea, odată în viaţă face omul 109 ani. Măcar o bere, deşi tu pari o persoană care nu bea bere. Dacă vrei mă îmbrac în ie, din aia originală, de-a bunicii. În fotă nu, că zgârâie. Dar ia mi-o pun dacă mă scoţi la un vin. Sau mă îmbrac în doamnă. Cum doreşti.

Am ajuns să mă rog de tine să dai de băut de ziua ta. Ei, nu-s decadentă, râdeam şi eu puţin. Oricum, nu prea cred că primeşti tu invitaţii de genul ăsta prea des, nu? Eu aş vrea să ne vedem, să stăm aşa puţin de vorbă şi să mă uit la tine. Ştii că mie-mi plac oamenii frumoşi. Bine, numai dacă vrei. Oricum e ziua ta, tu alegi ce faci.

Eu atât voiam să-ţi spun, că La mulţi ani şi multă sănătate. Arghezi zice că i-e dor de tine. Eu ce să-i zic?

Am vrut să fiu printre primii care îşi amintesc de ziua ta şi-ţi trimit vreo urare. Toate cele bune.

Uite şi-o melodie pentru tine, dar cred că o ştii. Mie îmi place mai mult cântată de Patria rediviva, dar nu am găsit varianta aia pe net şi recunosc că mi-a fost lene să dau un upload pe trilulilu. Oricum se găseşte cine să ţi-o cânte pe acolo pe la tine.

Poate totuşi ne vedem mâine la vinul ăla. Dar o să înţeleg şi dacă decizi să taci.

Am citit “Pe vremea fluviului Amur” de Andrei Makine. Frumoasă carte, mulţam unui oarecare drojdier Theo pentru îndrumare. Mai nou nu mai fac doar ce spui tu, ci ce spune cam oricine. Deci, dacă azi îmi recomanzi o carte, mâine o citesc, că-s devoratoare de aşa ceva.

Hai să-ţi zic două chestii frumoase şi antagonice:

Poezie:

Ştiu ca aşteptarea ta sub această zăpadă
e mai disperată chiar decât moartea…
ştiu că trecând pe lângă tine
voi avea parte doar de o privire miloasă
eu însă n-am să mă apropii
am să rămân acolo, în pâcla rece a câmpiei,
doar ca să fiu o prezenţă în golul ei alb…
o siluetă depărtată. Iar tu vei putea să-l visezi
pe bărbatul care va merge veşnic spre tine,
fără să ajungă vreodată…

De fapt, m-am răzgândit. Aveam de gând să mai pun un paragraf despre oamenii obişnuiţi din lagăr, dar apoi m-am gândit că nu are rost să stric frumuseţea poeziei ăsteia cu aşa ceva.

O bucată de zăpadă în care s-au imprimat contururile a două trupuri goale, tinere, abia ieşite din baia de aburi. Cazacul care-şi înfăşoară pe braţ cozile femeii sale. Revolta – relaţia conflictuală cu locul natal. Mirosurile taigalei. Cotul Diavolului. Curva roşcată. Zăpada ce acoperă casele. Călătoria spre est. Amantul, Războinicul şi Poetul.

Şi poate n-am suficiente cuvinte pentru a descrie starea pe care mi-a dat-o cartea, aşa că dau publish şi mă cufund în ea.

… vorba ceea, o pui în drum şi lângă un pol de parale şi n-o ia nimeni.

Am băut ceva delicios, teribil, cel mai bun, senzaţional, n-ai băut în viaţa ta dar ştiu că vrei. Bere cu… nu, nu cu gust de lămâie, ci cu….ciment. Timişoreana. Care la gură, atât pe interior cât şi pe exterior, era bine cimentuită. Ceea ce m-a marcat. Dacă ar fi fost numai la exterior era ok, dar practic nu puteai bea cu sticla. Adică puteai, pe principiul, zise ea şi mai luă o gură de asfalt.

Dar cel mai frumos lucru, ştim cu toţii, e să te îmbraci frumos, în cămaşă călcată şi apretată şi ce să faci? Te duci şi stai în cur pe marginea bordurii bând bere la draft de 2 lei paharul. Prietenii ştiu de ce.

Titlul sună a Cioran, nu? Dar nu este, pentru că eu nu citesc Cioran. E Haruki Murakami, acest Paolo Coelho şi Mircea Cărtărescu al Orientului – nu mi-o lua în nume de rău, am avut o discuţie cu cineva pe tema acstui scriitor şi acel cineva îl detesta cumplit. Mie îmi place. Am citit cam tot ce s-a tradus la noi, în afară de “În căutarea oii fantastice” şi mi-au plăcut foarte mult. Cea mai dragă îmi e “Kafka pe malul mării” în care m-am regăsit în mare parte şi m-a impresionat, iar cea mai puţin dragă e “Iubita mea Sputnik” – nu pentru că tratează lesbianismul, nici pe departe, dar pur şi simplu nu mi-a plăcut. Prima pe care am citit-o a fost “La sud de graniţă, la vest de soare” şi mă bucur că am început cu ea, fiindcă mi-a deschis apetitul pentru autor

Acum am terminat “La capătul lumii şi în ţara aspră a minunilor”. Uite două pasaje care mi-au plăcut. N-au legătură neapărat cu sufletul cărţii, doar mi-au atras atenţia atunci. Nu-s filosofice sau aşa ceva, sunt doar mostre de stilul plăcut de a povesti al lui Murakami.

1)Am ieşit dintr-un magazin şi am încercat să opresc un taxi. Pentru că eram murdari, a trecut ceva timp până s-a îndurat unul să ne ia. Taximetristul era tânăr şi avea părul lung. Pe scaunul din stânga ţinea un radiocasetofon stereo. Cânta Police. I-am spus tare adresa şi m-am rezemat relaxat de spătarul banchetei.

-De ce sunteţi atât de murdari? ne întreabă şoferul, privindu-ne prin oglinda retrovizoare.

-Ne-am caftit pe ploaie, zise fata.

-Arătaţi îngrozitor, comentă el. Dumneata ai rana aia oribilă la gât…

-Ştiu, am zis.

-Nu-i nimic. Pe mine nu mă deranjează astfel de lucruri, zise el.

-Cum aşa? întrebă fata.

-Sunt tânăr, pasionat de rock şi nu iau decât pasageri dispuşi să asculte genul ăsta de muzică. Sunt de obicei murdari, dar nu mă sinchisesc eu de atâta lucru. Vă place Police?

-Bineînţeles.

-Şefii îmi tot spun că nu am voie să le pun asemenea muzică pasagerilor. Să-i las să asculte doar cântecele populare de la radio. Nu glumesc! Astea-s pretenţiile lor, dar mie nu-mi pasă. Police sunt cei mai tari. Nu mă satur de ei niciodată. Îmi place şi reggae. Vouă vă place?

-Da.

(…)

-Nu credeţi că peste vreo zece sau cincisprezece ani or să ne dea voie să le punem clienţilor muzică rock?

-Ar fi bine, am zis.

Nu credeam în sufletul meu că se va întâmpla vreodată aşa ceva. Au trecut mai bine de zece ani de când a murit Jim Morrison, dar n-am auzit niciodată Doors la vreun taxi. Lumea nu se schimbă cu una, cu două.

Îţi este clar de ce am pus paragraful ăsta, nu?

şi

2) După ce mi-a dat restul, s-a întors la mixerul lui. M-au impresionat şuruburile aranjate frumos, după mărimi, pe mai multe tăviţe. Păreau tare fericite.

Ei, cineva care spune despre nişte şuruburi că păreau fericite şi te face să-ţi placă imaginea asta merită citit.

Iar povestea e foarte frumoasă. Un basm, din alea de care avem cu toţii nevoie din când în când. Evident, şi cu o componentă sf-suprarealistă.

Îmi plac personajele lui Murakami. Îmi place stilul lui de a povesti. Îmi place cum se face porn în cărţile lui. Îmi place cum evadează din real. Tot.

Atât, că asta-i o carte care chiar nu poate fi povestită. Trebuie s-o citeşti.

p.s. (pentru tine) De asta aveam trei semne de carte. Erau la pasajele frumoase. Mulţumit?

Doamnei Liz care mi-a oferit ieri un început frumos de zi. În împărăţia ei de pe strada care duce spre piaţă, dacă reuşeşti să treci de muncitori (care ştim cu toţii ce fac-stau), e frumos. Acolo e cat, coffee and shampoo bubbles. Pisica e pufoasă şi alintată, dar agresivă cu suratele ei. Coffee e cu sau fără lapte şi Dina o bea pe toată, din toate cănile, în stilu-i caracteristic. Shampoo bubbles bulbucesc pe ecranul laptopului. Mai e chiar şi dog, unul care m-a lătrat şi am suferit, întrucât pe mine nu prea mă latră câinii.

Uite ce-am primit cado:

Da, e boţit de nu se poate, îmi pare rău (oricum tu eşti de vină, nu eu, o domnişoară finuţă). Asta în dulcele stil fake Threadless, pentru că adevăratul meu tricou de la ei, hail great Mişu, va sosi în braţele-mi nerăbdătoare abia pe la sfârşitul acestei luni. Vi-l arăt şi p-ăla, că-i frumos de nu se poate. Până atunci fac mânării şi fur slogane.

Şi padul cu toate blogurile pe care scriu:

Pentru un adevărat webdoizeroist(chiar mai mulţi zero, nu numai doi) ce sunt.

Pe această cale mulţumim Lizului şi ne închinăm în faţa ei. Dacă avea site al magazinului vi-l dădeam. Dar să mergeţi să cumpăraţi de la ea- am zis, e pe strada aia închisă deocamdată care merge spre piaţă – sau intri pe blog la ea şi-ţi desenează o hartă (sper). Poţi să-ti personalizezi cam orice la ea şi e ieftin mamă soacră, mai ieftin decât la celelalte magazine de genul ăsta. Plus că ai şi avantajul de a mângâia pisica.

Acest lucru. Şi dacă tot sunt la capitolul mulţumim, mulţumesc şi ţie că ai continuat ziua frumoasă de ieri. Mulţumesc deasemenea lui Haruki Murakami şi berii.  Murakami o să primească post separat. Şi Liz a primit. Tu nu. Vezi ce te defavorizez?