Birtkenau

a fish that has a secret wish, the wish to be a big cactus with a pink flower on it.

Toţi vrem să fim altcineva. Eu nu vreau acum. Poate altădată. Revino, cel-ce-transformi-oamenii-în-alţi-oameni.

Am fost odată ca niciodată eu, care după ce am ajuns acasă ieri am deschis televizorul şi am rămas uimită şi zâmbitoare în acelaşi timp, pentru că pe Acasă era Nicu Covaci. Am zis că nu-i adevărat. Deci o treandă/manelară cu un maieuţ albuţ micuţ uţuţ îl intervieva, si-l întreba despre fanii din România. Iar el a răspuns că nu are fani adevăraţi aici, fiindcă pe toate blogurile e înjurat şi criticat, de acei “fani adevăraţi” nu ştie nimic, or fi, dar el nu-i cunoaşte.

Asta a durut. A durut fiindcă are un sâmbure de adevăr. Am văzut asta la blogări. Sunt mai multe articole care critică decât cele care laudă. Nu sunt de acord cu nimic, nu le place nimic. E mult mai plauzibil să publici ceva care te-a nemulţumit decât ceva care te-a bucurat sau ţi-a plăcut. Şi chiar dacă te-ai simţit bine, spui asta şi apoi înşiri lista de lucruri care te-au împiedicat să te simţi perfect. Nimic nu e frumos, nimic nu e bun, şi da, sunt de acord cu faptul că desfiinţăm valorile fără să punem nimic în loc. Pur şi simplu gol, totul e urât şi totul te nemulţumeşte. Mi se pare ceva generalizat – mi-am amintit acum de supraom şi de părerea lui despre Phoenix. Mi-am amintit de mai multe.

Ca de pildă, de tata. El, care m-a învăţat Amintire cu haiduci, Andrii Popa, Numai una, Mugur de fluier, Nebunul cu ochii închişi sau Mica ţiganiadă. Cântam când eram mică melodiile astea, cel puţin Andrii Popa şi Numai una erau mereu pe ordinea de zi, împreună cu Treceţi batalioane române Carpaţii, Pădurea şi menajeria sau Căciulile şi Târg de sclavi. Am crescut cu folkul românesc.

Nu declar că sunt un fan Phoenix. Nu am fost la niciun concert de-al lor. Eu nu sunt fan nimic, eu sunt doar fan al muzicii. Dar am avut zile în care discografia lor era singură în winamp, ca şi la alte câteva formaţii. Sunt cele câteva melodii care mi-au fost jucării în copilărie şi care mereu o să-mi dea un sentiment plăcut. Sunt alte cântece deştepte pe care le-am descoperit mai apoi.

Nu mă erijez eu aici în fan adevărat şi în exemplu, pentru că pur şi simplu n-are sens. Nu sunt un blogăr cu atitudine, în niciun caz unul cunoscut, nici măcar nu ştiu dacă sunt un blogăr. Nu ştiu dacă a ţine un jurnal online îţi conferă titlul ăsta. Sunt doar un om căruia îi place să abereze aici, să scrie despre tine sau cărţi pisici cafea şi alte prostii. Am cunoscut câţiva oameni frumoşi pe calea asta, şi cam atât. E locul meu. Doar îţi spuneam de emisiunea asta si de tristeţea pe care au adus-o cuvintele pe care le-am auzit.

Şi dacă n-ar fi aşa… nu facem decât să contestăm. Suntem răi. Dar asta văd. Şi nu-i o avangardă care să clădească ceva pe dărâmături. E un buldozer care ne constrânge să trăim în oraşul de moloz. E nimicul.

Mie îmi place să ascult Phoenix. Atât.

…poate am o zi proastă…

Vreau să mă mut în alt timp.

Nu, nu mi-e foame, nu atât cât să ţip din cauza asta, deşi tu ştii că mie îmi place să mănânc şi am învăţat de la Dana să nu refuz mâncarea. Da, I’m a fatass, m-am obişnuit cu ideea, nici măcar nu mă mai deranjează ca primele dăţi.

Aşa. Revenind după confesiuni, am citit Foamea de Knut Hamsun şi nu mi-a plăcut, impresia pe care o aveam ieri a rămas până la sfârşit.

Şi acum trebuie să explic de ce nu mi-a plăcut nu?

În primul rând personajul nu m-a cucerit. Avea tot ce-i trebuia. Era artist, era sărac, era în pragul nebuniei. În multe alte cărţi am apreciat asta, şi poate dacă mi-ai fi povestit pe scurt subiectul şi mi l-ai fi caracterizat aş fi vrut să citesc cartea. Dar nu ţi-o recomand. Tipul dădea impresia că ştie că orice face este sortit eşecului, şi asta a făcut cartea previzibilă. Cel puţin aşa mi-a lăsat mie impresia. Toate momentele lui de bucurie parcă erau umbrite de ceva, iar eu aşteptam să se termine şi să vină iar disperarea.

Nu prea am nimic de zis despre cartea asta. E previzibilă, simplă, plictisitoare. N-am rămas cu nimic din ea.

Word count: 9. Delete. Dacă ghiceşti ce scriau cele 9 cuvinte, meriţi un premiu mare cât capul motanului, dar nu ghiceşti.

Apropo de capul motanului. De când am pisică parcă nu mă mai plac câinii aşa de mult, nu că ar fi răi cu mine sau ceva asemănător, dar nu se mai apropie de augusta mea persoană cu atâta plăcere. Poate miros a pisică, ştiu şi eu? Dar mai nou pisicile se plimbă printre picioarele tinerei domnişoare cu aplomb mai mare ca niciodată. Ieri de pildă, un domnişor negru cu o figură foarte malefică m-a accesat pe stradă (ce, nu ai auzit de formularea asta? Habar n-ai tu, aşa se zice) şi m-a făcut să-mi petrec câteva minute în compania sa înfricoşătoare.

El e. Uite-te şi tu ce figură are. E pui de pisică de vrăjitoare, din alea care-şi ţin dracul în mâţă, îţi zic eu. Dar spre deosebire de marea majoritate a pâsâcilor, nu îl deranja deloc bliţul. Clar, era ceva în neregulă cu el. Cyborg-cat. Scuză unghiile mele din poză, apropo.

Da, GimiCiu e bine, sănătos, se urcă peste tot, toarce, se joacă şi încă îi mai place să stea pe umărul meu. Pot să-mi mai declar o dată dragostea pentru el, sau e de ajuns?

Citesc Foamea de Knut Hamsun şi nu-mi place. E aşa cum nu ar trebui să fie, dar las impresiile pentru când o termin, că abia sunt la jumătate.

Am o grămadă de cărţi în plan, în primul rând mai multe de Saramago – am auzit că are cărţi mai bune decât Eseu dspre orbire, să văd ce găsesc, pe urmă seriozitatea pe care mi-a promis-o un oarecare domn, adică Revoltă împotriva lumii moderne, Sir Sugismund, şi ar mai fi câteva pe care clar nu mi le mai pot aminti acum.

Tot nu renunţ la planul cu fusta lungă de ţigancă, dar trebuie să mă gândesc bine pe care o vreau. Plus că perpetua criză financiară din Dinia încă se manifestă, ce să facă şi ea, biata?

Da, cam atât. Zi obişnuită, influenţată de faptul că am căpătat cafea bună şi nu mai trebuie să beau poşircă ieftină şi slabă de care-mi permit.

O oarecare îndoială cu uşor parfum paranoic se instalează şi în mintea mea. “Cine suntem, de unde venim, încontro ne îndreptăm?” sunt întrebări pe care ni le-am pus toţi la un moment dat. Dar zilele astea parcă mă bântuie, şi cineva încearcă să mi le readucă în atenţie cu orice preţ, ori de câte ori par a le uita.

Mie îmi plac distopiile. Cred că am mai zis asta. Cartea lui Saramago nu poate fi numită propriu distopie, căci e mai mult de atât. Nu o să-i zic nici parabolă. În plus, eu nu mă pricep încă la recenzii, denumiri, tehnici literare, citesc doar cu sufletul. Şi cu sufletul zic că impresionează şi pune pe gânduri, ceea ce ar trebui să facă orice carte care vrea să se considere bună.

Eu nu am încredere în cărţile premiate, pentru că de multe ori au fost dezamăgiri. Dar mă hrănesc cu poveşti, iar asta e una din cele care îmi va ţine de foame mult timp. Jose Saramago a reuşit ceva teribil aici, şi nu mă aşteptam să-mi placă atât de mult.

Pe scurt, pe foarte scurt, aşa cum ţi-am povestit ţie Bătrânul şi marea, pentru că nu-mi place să povestesc cărţi, se vorbeşte despre o epidemie de orbire (numai că orbirea nu e neagră, ci albă, şi asta ar putea fi un simbol pe care nu mă hazardez să-l interpretez, pentru că abia peste câţiva ani voi putea să fac asta. Acum stau şi mă minunez în faţa unei cărţi frumoase, şi atât). Primii care orbesc sunt închişi într-un fost spital de nebuni, împreună cu familiile lor, suspecte că li se va întâmpla şi lor curând. Apoi e descrisă lumea orbilor închişi acolo, cu cele mai abjecte caracteristici umane scoase la iveală de acest handicap. Toate însuşirile oribile stau parcă la pândă în noi, aşteptând scuza de care să se agaţe pentru a se căţăra spre suprafaţă şi a sparge pojghiţa de educaţie conformistă ce ne obligă să ne comportăm frumos, sau cel puţin acceptabil de societate. Pe holurile în care aproape te scufunzi în dejecţii, puţini dintre oamenii loviţi de soartă îşi păstrează ceea ce popular numim caracter. Singura care nu orbeşte este o femeie, soţia doctorului care l-a consultat pe primul bărbat afectat de epidemie. Ea însă decide să ascundă acest lucru până spre sfârşit, când, după ce îl ucide pe şeful unei bande de orbi din alt salon, care pusese stăpânire pe mâncare (adusă de soldaţii puşi să supravegheze spitalul) , dă foc acelui salon (incediu care cuprinde tot spitalul) şi evadează. Dar evadarea este un cuvânt impropriu, întrucât după ce observă că soldaţii nu mai sunt la posturi, orbii realizează că epidemia a cuprins întreaga lume. În continuare, descrierea grotescă a spitalului se extinde asupra oraşului. Să folosim butonul de delete asupra societăţii.

Povestea e frumoasă pentru că ştim că în noi chiar există cele mai negre gânduri şi că suntem înclinaţi spre cele mai urâte fapte. Ţi-ai face nevoile pe coridor, ai mânca un iepure crud, ai dormi în excrementele tale,ai fura mâncarea sau femeia vecinului, te-ai prostitua pentru o bucată de pâine pe care acum n-o ai, dar dacă te văd vecinii? Ce o să creadă despre tine? Cum o să te privească pe casa scării sau în lift? Odată cu dispariţia simţului vederii, nu îţi mai pui astfel de probleme. Iar putoarea şi urâţenia abia aşteaptă să iasă din tine.

Şi poate că într-o lume a orbilor, cel mai îngrozitor e să fii singurul care vede. Soţia doctorului devine o eroină, dar nu una dintre super-femeile cu care ne-au obişnuit filmele, pentru că literatura nu se scrie la Hollywood.

E prima carte a lui Saramago pe care am citit-o şi nu va fi ultima. Îmi place şi stilul lui de a construi frazele, de a elimina linia de dialog şi de a amesteca persoanele, pe lângă faptul că povestea e superbă. O încadrăm la dionisiac, nu? Dar tot în primele locuri.

Pe tot parcursul lecturii m-am gândit cum ar arăta asta ca film. E una din puţinele cărţi care mi-au dat sezaţia că văd o peliculă, şi se pare că cineva a gândit ca mine. Apare la toamnă pentru oamenii de rând şi se numeşte Blindness, şi chiar sunt curioasă cum o să fie. A participat la Cannes şi a fost nominalizat la Palme d’Or, deci ar putea să fie si el frumos. Cred şi eu, cu o ideea ca asta.

Citeşte Eseu despre orbire. Mie mi-a plăcut, şi de obicei zic despre cărţi că sunt cel mult ok.

Ne plac distopiile pentru că au un sâmbure de adevăr. Iar lumea noastră parcă stă pe marginea prăpastiei şi ne ameninţă că o să se arunce, iar noi încercăm să ne oferim iluzia că trăim în piciorul care nu se bălăngăne deasupra hăului, ci în cel care stă frumos pe pământ.

P.S. (care este în afara subiectului dar trebuie să-ţi spun) : ieri am văzut un documentar despre roboţi. Ştii că mie îmi e frică de roboţi. Filmul ăsta mi-a accentuat frica, nu vreau să am de-a face cu ei, pentru că sunt prea deştepţi şi nu-i înţeleg. Mă sperie rău, iar un nene care era serios a zis că lumea în viitor va fi controlată de roboţi sau cyborgi, iar oamenii puri vor fi cel mult o subspecie. Eu îl cred. Dar poate n-o să trăiesc până atunci. Să nu te prind cu roboţi la mine în casă la bătrâneţe, da? Străbunicul n-a vorbit niciodată la telefon şi tot a murit. Eu vreau să fiu străbunica aia care n-a avut niciodată un robot şi tot a murit. Înţeles?

P.P.S. : Mi-e frică.

Am citit azi Dilema Veche şi am reţinut sintagma asta. Că suntem fericiţi atunci când credem că aşteptăm fericirea. Crezi? Eu sunt fericită când sunt fericită, ca de pildă acum, ca de pildă azi. Are dreptate mai mare nenea din Into the wild, care zice că “happiness only real when shared”. Asta cu fericirea ca Godot dă bine în revistele literare, dar am eu impresia sau nu spune nimic? Bine, are o oarecare logică, dar e destul de găunoasă, fiindcă mai toţi aşteptăm fericirea mai mereu.

O poză nu mai e tristă dacă e măcar o bucăţică de vârf de deget de om în ea.

Locurile pustii sunt frumoase. Tot vorbeam de agorafobie şi alţi demoni. Nici nu e agorafobie, e iubire de locuri pustii. Iar o gară pustie e mai pustie decât orice, fiindcă nu te aştepţi de la ea să fie aşa. E chiar mai pustie decât un parc pustiu sau o casă pustie. O gară pustie e apogeul tristeţii sau apogeul intimităţii, depinde dacă te ţine cineva de mână sau nu.

“Cuplul cunoaşte o involuţie curmată de moartea partenerilor”. Cum care cuplu? Ion şi Ana. Am găsit asta într-un comentariu, ceea ce mi s-a părut genial. Deci e bine că muriră, deducem.

Apropo de murit, am citit O perfectă zi perfectă, care e povestea un pic mai literară a lui Kenny din Southpark. Bine, are înţelesuri sub pojghiţa de amuzament, dar dacă am reuşit eu să-mi dau seama de ele e clar că-s ascunse la suprafaţă. Încă un manifest anti-corporatist, dar ambalat frumos. Recunosc că a fost amuzantă în multe pasaje, m-am simţit bine citind-o, până la un moment dat când m-a luat somnul. Clişeele sunt clişee, nu mă îmbuiba de tot cu ele. Dar e o carte simpatic,ca şi Despre ploaie. Oamenii din ziua de azi nu mai vor să fie stimulaţi decât superficial de lectură. Ştiu că şi eu fac parte dintre ei, dar n-am de gând să mă culpabilizez. În final, cartea e ok, mai ales pentru o după-amiază de vară.

Am terminat şi Povestiri la cafeaua de dimineaţă, din care mi-au plăcut mai multe articolaşe/povestioare. E o cărticică simpatică deasemenea, foarte românească. Deci mi-au plăcut cel mai mult aşa:

• Victoria complet demontabilă. Asta e suprarealistă. Cu un monument al victoriei, comandat demontabil, şi din care se tot fura câte ceva, până devine, din o femeie frumoasă, o sculptură de artă modernă(i se ia un braţ, un picior, apoi are două braţe stângi şi un membru inferior diferit de celălat, apoi i se taie bucăţele din trup, etc).Seamănă cu Romuluşi şi Remuşi, unde aflăm că “românul nu fură, românul descompletează”.
• Sosia. Tot cam fantastică, cu un actor ieşit din vogă reîntâlnit la o petrecere, cu 20 de ani mai tânăr şi aflat exact în situaţiile din tinereţe.
• Cum să devii genial în numai jumătate de an. Cu un nomenclaturist care primeşte o casă cu tot cu bibliotecă, şi reţine pe de rost autori şi opere, folosindu-i ori de câte ori are ocazia, pe principiul : menţionează cineva de Kant. A, Kant? Avem, Critica raţiunii pure şi Critica raţiunii practice. Ca la aprozar.
• “muzica îl face pe om”. Ăsta e un citat. Şi aşa e. Chiar ne modelează muzica.
• Inamicul atacă numai dinspre Răcăciuni. Mult prea amuzantă. Până şi acum, când îmi amintesc de ea, mi se pare genială. La fel de amuzantă ca pasajul despre erecţii al lui Page. Dar eu tot cred că lucurile astea, cărţile adică, nu se pot povesti. Ideea e că un sergent/comandant/papuc zicea mereu că inamicul vine dinspre Răcăciuni, nimeni neştiind unde e acel loc, nicidecum prin apropiere. Dar de acolo venea de fiecare dată. Iar fostul soldat a ratat la mustaţă ocazia de a vedea satul. Apropo de sate, mai era una frumoasă, cu un antisemit dintr-un cătun.
• Bărbat urât, bărbat frumos. Da, cred în asta. Cu un tip urât da urât tare (nu, nu ca Creţu, mai urât)care la bătrâneţe e cel mai frumos moş.
• Omul lui Bush. Un bătrân care îi scrie lui Bush, şi i se răspunde că preşedintele va lua în considerare părerile sale. Lucru care îl încurajează să-i scrie şi mai multe scrisori, şi să se extindă şi la Tony Blair. Totul era perfect, fiindcă primea acelaşi răspuns mereu.

Deci plăcută. Aş vrea s-o am în posesia mea.

Fericire împărtăşită.

Buzăul e pepinieră de prieteni. Auzi, pepinieră. Pepinieră, ce cuvânt frumos (hihi, ştiu că-ţi place. Hai să mai zic o dată: Pepinieră!). Nu pentru mine, în general. Dacă eşti singur şi ai nevoie de un prieten, du-te acolo că sigur găseşti.

Fericirea în chip de tu.

Fericirea în chip de om, cu mâini care pot să îmbrăţişeze si cu picioare care îl pot purta pe lângă tine. Fericire cu zâmbet răzleţ şi calmă.

Mulţumesc.

Bunicul (despre cele patru rase)

de Nichita Stănescu

Rasa galbenă, se ştie,
Are piele argintie
Şi părul extrem de lung
Şi lucrează la un strung!
Rasa neagră, cum se ştie,
Are pielea alburie
Şi părul extrem de lung
Şi lucrează la un strung!
Rasa albă, cum se ştie,
Are pielea vişinie
Şi părul extrem de lung
Şi lucrează la un strung!
Asta este, dragi nepoţi,
Toţi sunt oameni,
Oameni toţi!

puţini oameni sunt o piersică pentru mine. tu eşti unul dintre ei.

Azi mi-a părut rău că nu te-am văzut. Mi-a părut rău fiindcă azi era o zi bună de plimbare, fiindcă doamna căldură s-a ascuns în cochilia ei şi ne-a mai lăsat să mai respirăm puţin. Uneori o zi fără tine e chiar o zi pierdută, fiindcă după anul care a trecut (şi care n-a fost exact un an, ci mai degrabă 3 sferturi de an, dar eu de când merg la şcoală spun an anului şcolar) simt că nu avem timp.

Mă doare dupăgâtul şi capul şi am mucupurulent (care este o formaţie, evident) şi stomacul şi tot, deci aşadar prin urmare şi în concluzie nu mă simt bine, iar în cameră la mine miroase a ţigară, deşi nu e geamul deschis (da, eu stau cu geamul închis fiindcă mă trage curentul afară pe acesta, evident) şi cred că e unul din foarte puţinele momente din viaţa mea când chiar mă deranjează mirosul de ţigară şi nu vreau să am de-a face cu el.

Mi-a adus aminte ceva, adică cineva, de netul de peste stradă de Politehnică, net care avea un program ciudat în care deschideai aplicaţiile, net unde am avut nişte ore pe care nu prea vreau să-mi amintesc din nişte zile pe care prefer să le uit, dar deocamdată se pare că încă mai trăiesc. Nu cred că mi-am cerut scuze suficient, şi ştiu că nu trebuie niciodată să-mi cer şi nu-i frumos, dar uite că mi-am amintit şi da, îmi lipsea creierul, dar nu pot folosi asta ca scuză. Singura prostie pe care chiar regret că am făcut-o. Şi gata, subiect încheiat, probabil te întrebi de ce m-am apucat să zic asta. Ţi-am zis ca mi-am amintit de netul de la Poli şi de Poli şi de parcul ăla şi de staţia de metrou şi de sticlă şi de discuţia cu Dana şi de tot. Rău rău rău. Dar a trecut.

Revenind la lucruri mai frumoase, eu, care nu îmi cumpăr niciodată cărţi pentru că sunt o zgârcită şi jumătate, am găsit nişte reduceri la Humanitas, şi cu toate astea tot nu mi-am luat decât două: Literatura, ce poveste! de Liviu Antonesei şi Wittgenstein, Însemnări postume, care erau indecent de ieftine. Am mai văzut două cărţi pe care le citisem şi-mi plăcuseră, Pioneze şi hârtie albastră (care m-a impresionat la vremea ei) şi Muzica înghiţită. Deasemenea la reduceri. Dar nu m-am îndurat. Eu sunt egoismul întruchipat. Şi aşa într-un an plec de aici şi nu apuc să mă bucur de ele. O să îmi fac o bibliotecă frumoasă, de la zero (ine, poate-l iau cu mine pe Fowles, că e frumos şi mama nu ştie să-l aprecieze la adevărata lui valoare), numai cu cărţi care-mi plac, când mă mut la casa mea, unde o să avem şi o pisică. Şi nu o să fim muritori de foame. Adică după perioada aia în care vom fi muritori de foame.

Am fost şi la bibliotecă, evident, şi mi-am luat Jurnalul unei fete greu de mulţumit (sună a chicklit) , pe care îl rezervasem cu ani în urmă (bine, cu o lună şi un pic în urmă), O perfectă zi perfectă de Martin Page, pe care o voi citi probabil în perfecte două ore perfecte, 1001 de poezii româneşti vii (care-i antologie şi are poze cu Nichita, care e un poet român viu) şi Calea Şarpelui de Gellu Naum (am chef de poezie, da? Iar antologia aia pare chiar ok, la o răsfoire neatentă). O da, şi 111 romane într-o singură carte. Care este super. Not. Dar mă gândesc că aş putea xeroxa câteva pagini de acolo pentru că eu la anul o să dau bacul la ….la… Literatură universală, printre altele. Şi azi am căutat ca turbata o carte de comentarii pentru minunatul obiect şi n-am găsit. Da, elevul român nu poate învăta decât după comentarii, ce să facă şi el bietul? Dacă sunt de Mariana Badea cu atât mai bine. Iar vânzătorii de carte nici n-au idee că se poate da bacul la literatură universală. Mda. Noi să fim sănătoşi şi [îmi plac cacofoniile în care redundantă nu e sintagma "ca". Am făcut două pe rândul ăsta] să sperăm că o să îmi vină cartea pe care am comandat-o.

Mi-ai dat agorafobie. Acum o să te plângi că iar dau vina pe tine. Agorafobia era în mine din copilărie, dar o reprimam, şi lângă tine a găsit locul prielnic să se manifeste. Bine, când zic agorafobie mă refer la o formă foarte uşoară, constând în teama de a fi printre mulţi-mulţi-mulţi oameni care îţi ocupă spaţiul vital.

Una peste alta, salata de varză e foarte bună şi nu ţi-am pus Regina Spektor pe dividi, care oricum e o porcărie (dividiul nu Regina) dar e o parte din mine, fiindcă mie îmi plac melodiile alea, zică cine ce o zice.

Am mai citit. Ca apa pentru ciocolată, care a fost o porcărie. Pe bune acum. Nu mi-a plăcut deloc, m-a enervat şi mi-a venit să dau cu ea de pământ, fiindcă era peste nivelul de siropozitate pe care îl pot eu suporta, sau poate nu în tonul siropos care îmi place mie. Coperta nu i se potriveşte, trebuia să fie roz. Păcat că scrie ciocolată pe ea. Ciocolata e bună, cartea asta e proastă pentru că sună a telenovelă şi e stupidă şi are un final fericit forţat şi o poveste paralelă cu destinul eroinei care se repetă în altă persoană deasemenea forţată şi nişte scene de basm stupide şi totul e fals acolo (înlănţuirea asta de “şi” sună ca fluxul meu verbal necontrolat din viaţa reală). Părerea mea. Urâtă carte.

Mâna mea pare să miroasă a tine şi nu are niciun motiv să facă asta. Sigur mi se pare.

Apoi am citit Wakefield şi nu m-am lăsat cucerită de ea. Îmi pare rău de asta fiindcă ţie Flo ţi-a plăcut mult. A avut pasaje geniale, recunosc, dar nu a fost genială în totalitatea ei. Aş fi avut mai multe de zis, dar mi s-au mai dus din cuvinte că am vorbit cu o-amenii. O-ameni cu care nu prea socializez de obicei.

Come eat some chemicals with me.

Am început şi Povestiri la cafeaua de dimineaţă şi chiar aşa sunt. Perfecte pentru cafeaua de dimineaţă.

Tu ai citit Cronica unei morţi anunţate, şi nu ţi-a plăcut, a fost boring de la un capăt la altul, dar cum tu nu ai blog nu poţi să zici asta şi suferi ani de-a rândul.

Mai am multe de zis. Dar am uitat, na.

Ţi-am zis eu că este. Acum aş mânca o ciocolăţică Mars. Ciocolăţica Mars e super. Şi îngheţata ei e super, dar costă o avere, şi când zic o avere chiar mă refer la o avere. Eu zic că sunt zgârcită, dar mama mea îmi spune că e bine să fac economie. Ea îmi spune deasemenea că o să mă ajute în viaţă că acum fac mâncare, plătesc toate facturile şi fac curăţenie. Eu nu ştiu dacă să o cred sau nu.

Ieri am avut o zi frumoasă.

Un nene bătrân mănâncă o marcă super de mezeluri. Marca aia care se ambalează într-un celofan vidat şi e aşa, pătrată. Cum, nu ştii? Şi de la ce companie are cablu? De la compania aia care avea sediu pe Bălcescu, dar acum nu se mai duce el să plătească, vin ei la uşă. Cum, nici pe ăştia nu-i ştii? Ce urât şi ce prostie.

Începe să îmi placă să fac sondaje. Ieri nu m-a mai deranjat deloc.

Mi-a plăcut şi planul ascuns-nu-foarte-ascuns al mamei de ieri.

Mi-e poftă de spumă, de hoinărit pe străzile unui oraş pe care nu l-am mai văzut niciodată, de pietre noi, de tipi creţi care să-mi clătească ochiul, de cafea bună şi mică băută într-o bodegă cu jazz, de poezii aiurea şi desene pe şerveţele, bere din epoca de piatră, păr lung, lene şi o eşarfă.

Pe de altă parte, vreau să pun pe fast-forward următoarele cam 10 luni. Îmi imaginez că urmează un vârtej turbat şi vesel şi obositor şi nu mi-e frică de el, vreau să-l înfrunt cât mai repede.

Mama lui Cartman e tatăl lui Cartman, şi eu nu ştiam abjectul adevăr. Da, şi Kenny e sărac. Ce înseamnă să te uiţi la Southpark în ordine. Şi mai aflasem ceva, dar se pare că am uitat. Da, asta ar fi putut fi scrisă şi de tine.

Sârmele ploii. Dragă vreme, să ştii că te plac. Pe de altă parte, dragă Mircea Badea, te reneg fiindcă nu-ţi place reclama cu Filip şi Fuborg. Dă-ţi un capac. Pentru asta te pedepsesc şi nu mă uit la tine câteva zile.

Ţâgan.

Iar eu te-am bătut la remi de ţi-au sărit capacele, iar ăsta e un fapt ce merită consemnat, deoarece eu rar sunt în stare să te bat la ceva.

Urşi de gumă, zic.