Birtkenau

Without my morning coffee, I could never face the day. Ceea ce e adevărat, şi ca să fie întârit şi cunoscut posterităţii, e scris şi pe noile mele pijamale, care mai au în dotare o mâţă adormită, speriată, fără tricou şi cu o cană enormă în mână, pe care scrie că rise&shine. Mie îmi plac pijamalele. În general. Exceptând ocazii speciale când capăt câte un tricou roz de la cine ştie ce personaj doritor să se despartă de el pentru o seară, dorm în pijamale. Sunt o emblemă, dau starea de somn, sunt una dintre cele mai geniale inventii de la cafeaua la dozator încoace (nu că aş avea eu o pasiune pentru astfel de cafea, dar trebuia să menţionez sintagma, fiindcă sună ca sucul de la dozator, pe care nu aveam voie să îl beau când eram mică. S-ar putea să nu am voie în continuare, dar nu m-am interesat.). Pijamalele ajută în viaţă. Mult. Deşi par degeaba şi oamenii ar putea la fel de bine să doarmă în tricoul lor cu eroii care nu mor niciodată dar absolut niciodată, până atunci când mor, şi în pantalonii trei sferturi pe care nu îi au, dar o să facă rost. Ele sunt frumoase şi colorate, uneori funny (aş fi scris fani dar poate nu te prindeai şi iar ziceai că sunt agramată, aş fi scris amuzante dar rima cu colorate şi suna stupid.). Să iubim pijamalele, copiii şi animalele, nu?

Ideea e că mâine pe la ora asta voi fi în trenul spre Buzău, dragele mele. Ceea ce nu poate fi decât frumos. Sincer, abia aştept. Sper să nu vă stresez prea tare. Aici ar merge un emoticon din ăla cu douăpuncteliniuţăs, care tremură din buze, speriat. Dar tot abia aştept.

A venit vacanţa. Chiar a venit. Weekendul ăsta excursionez pe cont propriu, mă duc la şcoală luni şi marţi, pe urmă o săptămână de vacanţă, şi mai ajung pe acolo în ultima joi, când se încheie mediile, şi vineri la premiere. Bine, am chembrigiul, ştiu, dar mă descurc şi cu ăla. Mda, trebuie să mai repet câteva prostii, dar trece şi ăsta şi apoi…apoi am un plan ascuns, dar nu ţi-l zic, că e ascuns, nu?

Să mai povestesc de cât de oribil e oraşul ăsta şi cum, dacă nu eşti manelar cocalar pitzipoancă, nu îţi găseşte haine pe gestul tău? Bine, am găsit, o bluză uşor asemănăoare cu o ie, care costa exorbitant pentru buzunarul meu – don’t blame me, nu am de gând să dau 160 de lei pe o panaramă de bluză, e doar o cârpă la urma urmei, mai bine îi cheltui pe altceva. Da, sunt săracă, vai de capul meu. Am mai găsit o cămaşă care îmi părea mie legionară, dar am deja multe cămăşi, şi cică mai primesc una de la Marian. Şi un tricou care era frumuşel, cu excepţia faptului că în mare parte era alb şi cam transparent, iar eu fiind o persoană jegoasă împuţită slinoasă şi răpănoasă nu îmi pot permite să port altceva. A, şi un tricou ok, pe care scria că „If found, please return to the pub”, dar râde manelarii (pentru kirk. Râde manelarii, aşa zic, nu am greşit, înţelegi? Şi promit că e ultima oară când te mai bag în seamă.) de mine, şi nu numai. Plus că era în multiplu exemplar, şi deja un tricou cu mesaj purtat de mai multe persoane nu mai are niciun farmec. Ca şi cel cu zâmbăreţi. Dar o fustă de oameni, care să nu fie mov roşie galbenă? Dar o bluză de oameni, fără sclipici sau print gen „we are supposed to be not lovers” sau „you’re not dreaming, I’m real” nu aveţi? Vă rog? Eventual să nu fie cămaşă, că altfel riscaţi să mă transform într-o tipă prea serioasă. Şi aşa mi-a atras ieri Radu atenţia despre cămaşa mea preferată, că ar fi austeră şi parcă aş veni din barou. Bine mă, dar mie tot îmi place. Şi aşa, eu până îmi găsesc haine sufăr ani de-a rândul. De ce s-a manelizat lumea în halul ăsta, dragă tu?

Miros degetele a căpşuni.

Esenţialul e că vin la Buzău. Beware.

Cu zâmbetul pe buze/ moartea-n faţă o privim,/căci suntem echipa morţii,/ ori învingem, ori murim. Mă fascinează versurile astea. Mă fascinează Echipa morţii, mai mult decât Nicador. Cum să fii aşa? Poţi să-mi spui cât au greşit, nu îmi pasă. Noaptea în tranşeu legionarii, în ploaie îşi fac rugăciunea.

Bună dimineaţa. Moţa în şanţ plin de sânge şopteşte murind rugăciunea. Îmi plac cântecele astea.

“Nu poţi citi oricum, senin, exterior şi sănătos, ci practici cultul acesta doar cu pumnii pe tâmple, cu ochii holbaţi şi îndârjit. Se însoţeşte de febră spirituală cititul. Cine nu poate fi bolnav nu citeşte. Şi atunci problema cărţii se complică. A răspândi cartea nu înseamnă a o pune în mâna indeferentă a câtor mai mulţi, ci a îmbolnăvi cât mai mulţi inşi.”

Zice Noica.

Am început să citesc Noica şi mişcarea legionară şi n-am adormit. Şi nici nu am simţit nevoia. Chiar e ok cartea. Adică nici stresantă, nici cu prea mari pretenţii,dar citibilă deocamdată. Sau e doar apetenţa mea pentru biografii, care provine probabil din plăcerea de a mă băga în viaţa celorlalţi. Mă rog, nu am ajuns prea departe, mai citesc şi mâine la şcoală, ca să mă judece ei probabil. Pentru că dacă porţi un tricou sau îţi exprimi o părere eşti imediat catalogat. Da, mă refer exact la ce crezi tu că mă refer. La oameni cu idei preconcepute. Şi culmea e că au ajuns profi. Sau elevi la CNMK.

Daniel e suferind de CNMK.

Cristi e un fel de Ştefan Gheorghidiu.

Bunica a auzit de emo şi de Noua Dreaptă.

Joi am fost la Adam Geist, la Casa de Cultură a Studenţilor, montată de Teatrul Maria Filloti din Brăila. Superbă piesa.

Ceea ce au înţeles proastele din spatele meu din ea a fost un spectacol de striptease. Pentru că în repetate rânduri, actorii, care erau foarte frumoşi de altfel, s-au dezbrăcat. Iar reacţia manelarelor idioate şi în călduri era Oaaaauuu bărbaţi în chiloţi, mamă ce tare, se dezbracă, se dezbracă, mamă ce bun eşti, ce secsi e ăla, ce secsi e celălalt, e bun, ţipat, manifestat, orice în afară de a tăcea dracului şi a se uita la piesă.

Piesă care a fost superbă. Nu a fost despre iubirea homosexuală, nu a fost despre iubire, a fost despre viaţă. Despre viaţă aşa cum e ea, cu sensibilitate. Cu zgârâieturi sub care curge sângele şi cu delicateţe nesfârşită. Despre viaţa care începe ca o comedie şi devine din ce în ce mai dramatică. Despre suflet. Despre Celălalt. Despre cum e să pierzi ceva. Despre durerea de a trăi şi despre tragedia de a nu te adapta. M-am regăsit în Adam. Eu sunt autistă. Eu fac greşeli. Eu omor fără să vreau şi nu îmi dau seama dacă am ucis în realitate sau doar mi s-a părut. Eu ascult cântecul greierilor cu el şi trag din acelaşi bong din cauza căruia el va muri, findcă ei îl droghează până la supradoză. Eu râd şi beau Cola de la robinet, nu de la supermarket. Eu nu înţeleg mereu lumea, dar pot să iubesc.

Adam Geist e părintele noii mele obsesii muzicale. Suzanne Vega- My favorite plum. Melodie pe care Adam şi Indianul dansau, sugerând o partidă de sex. Ba nu, sugerând iubire. Ei se iubeau. Ştiu eu. Pentru că doi oameni care ascultă greierii din buzunarul unuia dintre ei nu pot să facă sex. Sexul e pentru ăia care verifică prezervativul din buzunarul unuia, să nu cumva să aibă vreo găurică mică-mică.

Iar Cristian Popa e bun. E arrr. Ca şi toate personajele de sex masculin din piesa asta. Dar nu trebuie să te duci la teatru pentru băieţi frumoşi. Ei sunt bonus.

Am mai şi citit câte ceva, n-am stat chiar în pădure. Am stat şi în pădure, dar nu despre asta e vorba. Toate familiile sunt psihotice e o porcărie. Mi se pare prost scrisă, pentru că vocile personajelor nu sunt bine conturate. Am mai văzut asta în Turnul sinucigaşilor, numai că acolo vorbeau pe rând, fiecare avea un capitol în care se desfăşura. Dar dacă o citeai rapid şi nu erai prea atent, nu era greu să îi încurci. Ei, aici e mai rău. Nu mi se pare că stilurile personajelor sunt diferenţiate, toate vorbesc cam la fel, şi trebuie să te concentrezi ca să îţi dai seama cine vorbeşte. Plus că toată atmosfera aia îmi producea greaţă. Spre exemplu, în mod normal, ideea că un tip şi-o trage, din întâmplare, cu iubita lui taică-su mi s-ar fi părut interesantă, ok, dar acum era pală. Până unde am citit eu (n-am terminat-o şi nici n-am de gând), au fost două scene cu împuşcături, una în care tipul de mai sus, tatăl adică, îşi împuşcă soţia, şi un jaf la un restaurant. Dar nu mi-au transmis nimic. Putea să fie orice acolo, puteam să mă uit la dandiaconescudirect sau să dorm, era acelaşi lucru. Nu îmi explic cum a ajuns cartea asta bestseller, e degeaba. Numeroase laude şi recenzii pozitive? Ok, am o boală, na, e o carte proastă.

O vară fără de sfârşit. Mă, nu e o carte rea. Dar seamănă prea mult cu Dulcea lume de după. Scrise cam în acelaşi stil, şi cu subiect asemănător. Mie mi s-a părut că au acelaşi traducător, dar m-am înşelat. Oricum, parcă seamănă şi topica. Şi da, Dulcea lume de după a fost mai tristă, şi pentru asta mai frumoasă. Şi mai impresionant scrisă. Da, deocamdată caut sentimente în cărţi, de asta le citesc în principal. Nu ţipa la mine, da? Sunt cititor de plăcere, catalogat ca neprofesionist. Ei, mie personal mi-a căzut drag profesorul Dees, cu jacheta lui peticită şi cu singurătatea lui. Îmi vine să îl iau în braţe şi să-l strâng şi să-i zic că nu e singur, şi dimineaţă să cântăm împreună la spatulă şi la spumieră, dacă vrea. Din acelaşi film, mie îmi place reclama de la uleiul Spornic care uneşte familia, fiindcă e cu nerzi foarte cute. Da, se pare că mie îmi plac nerzii, mai ales dacă sunt ingineri. Ei merită luaţi în braţe şi scăpaţi de singurătate, pentru că au, orice ar zice. Nu vreau ca tu să ştii să te descurci în orice situaţie, nici eu nu ştiu, şi îmi place să fiu uneori nesigură şi să mă întreb. Nu îmi place să fii sociabil cu toţi şi să te comporţi frumos cu oricine, doar cu politeţe. Vreau să ai nevoia ta de singurătate. Şi uite cum am trecut de la prof la… altcineva.

Homosexualitate şi pedofilie. Vor să mă facă tolerantă prezentându-mi-le frumos şi punând personajele să mă cucerească. Perfidă lume, dragă tu.

A, şi Martin Page. Despre ploaie. Care nu se citeşte în mai mult de jumătate de oră, cel puţin de către mine. E simpatică şi scrisă sensibil, mai ales dacă îţi place ploaia şi nu ţi-e aşa frică de pneumonie.

Mai am Noica şi mişcarea legionară, ca să trec la ceva serios, Cititorul şi Fata cu portocale. Şi mult timp pentru citit, poate prea mult.

P.S. Băieţii care nu poartă costum în mod constant, şi mai sunt şi pletoşi, dar şi-l pun cu o ocazie specială, sunt adorabili. Chiar dacă zici tu Dana că pleata şi faţa nu li se potriveşte cu costumul. Sau poate tocmai de asta.

Neaţa. Cafea cu miros ciudat de puternic şi musli cu căpşuni adevărate îţi urez. Ţie nu, ca nu-ţi plac musli, ţie îţi urez numai căpşuni adevărate, aromate şi mari, de la ţară.

Weekend superb, care face până şi cireşele să nu mai aibă acelaşi gust. Şi ele sunt cele mai frumoase accesorii, iar nămolul, cel mai bun tratament spa pentru cei ce nu doresc să aibă picioare frumoase. Şi da, unele femei consideră că a merge prin noroiul care îţi intră printre degetele de la picioare e dezirabil. Probabil foarte puţine. Probabil tot acelea care consideră muşcăturile o formă de exprimare a afecţiunii. Probabil eu.

Strategie de marketing. Ăştia plănuiesc să ne crească valoarea, ţinându-ne cât mai puţin la şcoală. Vaca relaxată e o vacă fericită, vaca fericită are carnea mai fragedă. Distrus-o! (zise ea către ea, amintindu-şi de un apelativ adresat de Mitică augustei ei persoane).

Poate primesc fericire şi weekendul ăsta. Din aia nouă. Şi poate nu mai stric tot (aici referindu-mă la electronice şi electrocasnice, gadgeturi şi deviceuri. Nuştiuce divă iubeşte rimelul. Eu iubesc caracterele româneşti din noul meu telefon. Adicţie nouă: diacriticele, ceva frumos.).

Bună dimineaţa. Am scris postul ăsta ca să îţi urez căpşuni, de fapt. Pe urmă cărţi şi teatru cu băieţi arr, când vin de la şcoala de trei ore.

Mai trăiesc, asta era ideea.

Un chinez prins sub cateva plăci de beton după cutremur, de 140 de ore. Spune că trebuie să reziste de dragul celor care îl iubesc. Vorbeşte cu soţia lui la telefon şi-i spune că el nu are aşteptări mari de la viaţă, ar fi fericit doar dacă ei doi ar putea trăi împreună tot restul vieţii. Când e scos de sub ruine, moare.

Asta e dragoste.

Iubirea are întotdeauna o dramă prin care trebuie să treacă intactă. Mai mică sau mai mare, după cum ai noroc la ruletă.

Şi atunci, dramele noastre par nişte erupţii cutanate pe lângă suferinţa unuia care şi-a pierdut toate membrele într-un bombardament. Şi atunci apreciem ce avem, doar atunci şi nu pentru mult timp. Fiidcă suntem egoişti. Fiidcă nu ne înţelegem complet nici măcar pe noi, iar drama altora nu ne atinge. Nici măcar nu mai trăim într-o societate.

Şi până la urmă, fiecare om este o insulă, orice ar zice John Donne şi cu orice sens l-ar prelua Hemingway. Iar dacă o să construim poduri între insule, o să ne dăm iluzia că suntem o ţară, sau mai rău, un continent, când de fapt noi nu suntem decât bucăţele de pământ în voia oceanului şi a vulcanilor.

Azi despre Panait Istrati, că aşa am zis, şi iată că mă ţin de cuvânt.

Panait Istrati e cel mai frumos bătrân din oraşul acesta. Nu ştiu cum îl cheamă, eu i-am dat numele ăsta, că seamănă oarecum cu scriitorul. Hai că zic întâi de scriitor şi apoi de om, ca să se înţeleagă.

Scriitorul. L-am descoperit în bibliotecă, în ediţie completă, mama a fost fan. Mi-a plăcut spiritul lui. Şi de el, că era frumos în sensul pe care i-l atribui eu frumuseţii. Am avut o perioadă în care l-am iubit pe Panait Istrati.

Şi acum bătrânul. E mereu îmbrăcat în costum şi poartă o bască maro. E foarte frumos. Nu se bărbiereşte mereu, dar are nişte ochi foarte vii şi inteligenţi. Se plimbă. Asta face el. Cred că e foarte singur. Îmi imaginez că a avut o soţie pe care a iubit-o mult, şi care a murit, iar el nu suportă să stea în casă fiindcă îşi aminteşte mereu de ea. Uneori are şi o carte în mână, se opreşte pe câte o bancă şi mai citeşte câteva pagini, când oboseşte. Ne-am intersectat de foarte multe ori drumurile. La început doar îi zâmbeam, acum ne şi salutăm. Cred că e un tip foarte deştept, şi mereu mi-am dorit să îmi fac curaj să stau de vorbă cu el. Îl admir. Mi-e tare drag, e un bunic pe care l-aş adopta cu drag.

Asa, ca blogerii cul, fara diacrtice, dar live. Macar cu litere mari, de pe o tastatura care scartaie si scoate sunete ciudate. Nu, n-am chef sa ma duc acasa si sa scriu de acolo, unde e mult mai comod. Stai sa-ti zic ce carti mi-am luat.

Numai usurele, ca sunt asa intr-o dispozitie de vacanta si de ne-citit ceva grav, plus ca mai am doua si de la schimb de carti, O vara fara de sfarsit de Lee Martin si Fata cu portocale de Jostein Gaarder. Asa ca mi-am mai luat Cititorul (Bernard Schlink), Toate familiile sunt psihotice (Douglas Coupland), Despre ploaie (Martin Page) si O mie de farame de James Frey. Despre toate familiile sunt psihotice am auzit din Dilemateca, acolo am citit un fragment (stii ca sunt la sfarsit paginile alea cu fragmente de carti) si mi-a parut ok, imi amintesc. In rest, le-am luat cam la plesneala.

Cand veneam incoace m-am intalnit cu Panait Istrati. Daca nu stii cine e Panait Istrati, o sa afli maine probabil. Nu promit nimic. Si ca sa imi confirm reputatia de curvistina stalker (nu, nu stiu cum se zice la stalker in romana, impusca-ma, probabil urmaritor) aici m-am intalnit cu Cristi, care e frumos deasemenea. In alt mod decat e Panait Istrati.

Problema. Am doua permise, unul al meu si unul al mamei pe care am imputernicire, si nu stiu niciodata care e al careia. Cred ca intr-un final va trebui sa-mi notez.

Gata, am terminat. Miroase a Domestos, o sa mor.

Because maybe, you’re gonna be the one who saves me, and after all, you’re my wonderwall…

Azi mi-am început ziua bine. Mergeam spre şcoală ascultând A new enemy de la Satyricon, ca să îmi activez energia pe care o luasem din cafea, când un el apare din spatele meu şi îşi potriveşte pasul cu mine. Ţin să menţionez că acest specimen era foarte frumos. Păr lung, evident, prins într-o coadă. Ochi verzi. Verzi din ăia care observi că au o culoare frumoasă chiar şi de la o oarece distanţă. Am tras cu ochiul la el, înghiţindu-mi saliva. Am observat că şi el trăgea cu ochiul la mine. La un moment dat am întors privirile în acelaşi timp şi ne-am zâmbit. Un zâmbet din ăla, cum am mai văzut undeva, de om care nu obişnuieşte să facă asta, şi când o face îi stă prea bine. De om care nu ştie să falsifice un zâmbet. Pe urmă nu am mai avut curaj să mă mai uit la el. Mergeam unul lângă altul, la o distanţă de vreun metru şi jumătate. El a mai întors o dată sau de două ori capul şi m-a privit, dar eu nu l-am mai spionat decât cu coada ochiului, cred că dacă m-aş mai fi uitat o dată la el nu mi-aş mai fi dezlipit ochii şi un zâmbet tâmp mi s-ar fi întipărit pe figură. Asa că n-am riscat. Cu puţin înainte de staţia din Ţiglina, s-a oprit puţin şi s-a uitat la mine, apoi m-a întrebat dacă nu mă opresc acolo. Eu, copil prost, am zis că merg înainte. El n-a mai zis nimic şi s-a dus în staţie, să ia maxitaxiul/autobuzul. Iar eu am plecat fără să-mi fac curaj să-mi întorc capul

Pare prea ireal şi prea telenovelistic. A fost frumos. Parcă mi-a mai trecut şi din tristeţe. Mai există oameni frumoşi pe lumea asta. Iar între mine şi el s-a creat parcă o legătură. Cred că mi-ar fi plăcut să stăm de vorbă. Sau nu. Poate s-ar fi risipit toată magia mersului unul lângă altul pe stradă.

Iar ca să mă binedispună de tot, cine-are-grijă-de-mine mi-a mai scos în cale oameni frumoşi. Un tip care, deşi nu avea părul lung, era foarte simpatic (şi semăna cu cineva, dar nu pot să îmi dau seama cu cine) şi mergea în sens opus faţă de mine, când mă întorceam de la şcoală. Şi el mi-a zâmbit. Cred că mi-a pus mama feromoni în balsamul de rufe. Un alt tip care cred că era mai mic decât mine, dar foarte foarte chiut, şi se uita la un drapel tricolor la meşterul ăla popular din faţă de la VIP. Vecinul tău care lucrează la magazinul de personalizat tricouri, care nu mai e aşa simpatic, dar care era cu un amic foarte nice, mai înalt, deşi cu trăsături cam efeminate pentru gustul meu. Un alt tip cu părul lung, care avea un tricou roşu şi stătea pe marginea răzoarelor ălora sau cum s-or fi chemând chestiile cu flori de la Ultimul Leu. Şi, last but not least, un tip 30+, bine tare care a coborât dintr-o maşină la reprezentanţa de maşinici-Scorpion sau cum s-o fi chemând.

Cred că azi au dat ăştia drumul la conducta cu băieţi frumoşi. Prea mulţi în prea scurt timp. Ce se întâmplă, lume?

Pe principiul, să nu învăţăm, că ştim dinainte ce ne dă şi facem lucrarea de acasă, iar în oră scriem aberaţii şi apoi schimbăm foaia, vă prezint cu surle şi trâmbiţe teza Danei de azi.

Moara cu noroc de Cum-Il-Mai-Cheamă-Pe-Slavici

Nuvela este specia genului epic în versuri care se spală pe mâini toată ziua pentru că e murdară şi îi e frică să nu dea pe afară de atâta prostie, sper să moară în chinuri groaznice (de observat prezenţa substantivului de gen feminin „moară”).

Cât despre mine, eu mă consider cam naşpa că n-am dormit şi cam cool că mi-a căzut ce-am vrut \:d/ iupi! iupi! iei!

Începând, pot preciza că două caracteristici ale nuvelei sunt următoarele: e verde şi udă, uneori e cam lipicioasă şi asta îmi dă bătăi de cap, că nu mai poţi scăpa de ea. Cum am spus, este verde, verde pentru că aşa vreau eu şi este udă, udă pentru că aşa vrea ea. Lipicioasă, am zis, nici mie nu îmi place, şi e aşa pentru că e combinaţia dintre verde şi ud.

Elemente de construcţie a subiectului : cu cărămizi şi ciment, cu BCA sau bolţari, sau cu baltagi (respectiv ken lee) ; îmi plac relaţiile temporale şi spaţiale, sunt chiar cool, şi presupun întâlnirea a două persoane în acelaşi loc şi timp, ceea ce practic este imposibil şi greu de imaginat. Cât despre construcţia personajelor, acestea se construiesc din neuronii scriitorului care o fac (adică fac sex, d’oh) cu scopul de a face copii neuroni, în concluzie, personajele sunt nişte eşecuri care în final (ca să vorbim şi despre final) mor într-o carte veche, turtite, presate şi cu maţele pe afară. Trist.

Relaţiile dintre Maria şi Ion erau furtunoase; se putea zice că au o relaţie bolovănoasă; tot timpul îşi dădeau pietre în cap să vadă care sângerează mai tare şi ghici, care sângera?! Maria, d’oh, că era femeie; de precizat că de la Ion curgea numai rachiu, că doar asta îi curgea lui prin vene. Set iun situasion tre tristă.

Cum ziceam, cele două personaje, Ghiţă şi mama sa(aka mă-sa) se înţelegeau de minune, mama lui Ghiţă nici măcar nu-l mai bătea după ce a fost încununată post-mortem „regina României”; toţi au vrut să le fie regină, până şi Ghiţă credea la fel. Autorităţile au zis „Dacă ne era asta regină, după care puneau un LOL, făceam bangigiamping fără sfoară”, această remarcă la adresa mă-sii fiind una foarte drăguţă, iar eu sunt de părere că da.

Deci. În expoziţiune ne întâlnim cu Mircea care este un cal cu trei picioare şi două mâini, el este foarte drăguţ şi îi place să roadă leucoplast (ca şi iepurilor), doar o dată a murit şi nu i-a mai trebuit vodcă (de remarcat folosirea corectă a limbii române în toate expresiile împrumutate din alte limbi, folosirea scrierii fonetice, aşa cum ne-a învăţat răposatul Ghioagă, pardon Pruteanu † ).

Normal că relaţiile sunt reprezentative: vezi paragraful 10, din această lucrare, de faţă, aici, acum, asta mă! :-L Da, nu există? Pe bune? De ce???!! De aia >:) Pardon, de chichi. Chichi. Chichi era un câine care avea şapte surori (număr magic) şi se mândrea cu ele toată ziua. Şi îl durea în cot (nu că ar fi avut cot) de mama lui care niciodată nu a existat; el fiind făcut ca şi personajele, din neuroni beţi şi rataţi care au făcut sex nebun în capul lui Slavici până la patru dimineaţa.

Concluzionând, cu toate cele prezentate mai sus, mai devreme şi chiar cu doi ani în urmă, pe această vreme însorită şi răcoroasă, părerea mea şi nu numai, este că da şi că mă doare mâna. Damn, acum îmi dau seama că am consumat pixu’ de-a-n sulea.

Mămăligă… este o noţiune, da, o noţiune care nu este abstractă, ci dimpotrivă.

Hu uanţ tu sac mi?

Mai vroiam să adaug ceva, dar nu îmi aduc aminte.

E ora 8 şi 39 de minute şi 15 secunde şi eu, chioară de somn, mânănc o îngheţată sărată cu peşte de chiuvetă şi garnitură de icre din veceu (ştiu, e scârbos, dar asta e realitatea). On piu dir că set e iun situasion pliu tristă că la situasion datră paj.

Lizibilitate maximă, protecţie maximă! Teza la română.

Un cântişel??? Da da da! Vrem! Douătreişi: chenliiii, tulibudibu dauciu, chenliii, chenlii meniomuuuu!!! Altu? Tu eşti TOT, tu eşti TOT, tu eşti TOT, tu eşti TOT, tu eşti TOT, tu eşti TOT, tu eşti TOT, tu eşti TOT, tu eşti TOT, tu eşti TOT, tu eşti TOT, tu eşti TOT, tu eşti TOT, tu eşti TOT!

A, ps, nu am vorbit nimic despre substantivul comun „etc” care este întâlnit peste tot, eu l-aş numi comunal, că toată lumea se foloseşte de el! Cireaşă! >:p

Dis iz laic sou boring (:|

Brei, da’ ci să mai plimbă asta pă aici ~x( sunetu’ de la tocurile ei o să devină picătura chinezească pentru mine în scurt timp ~x( Hieelp !! :-<

A, am uitat să precizez, adevăratul meu nume e :-> :-> :-> Baltagu’ pampam pam pampaaam paaam pam!

BB. :* nais tu mit iu ma frend, ai iem reiunait nau uit maiself.

©Danna, all rights reversed, ă, ăsta, reserved.

Am uitat să zic am uitat să zic. Să nu zici că-s rea. Am cunoscut un manelar de treabă. Să-ţi povestesc.

Am fost să-mi cumpăr blugi acum câteva zile. Cumpărăturile de haine sunt pentru mine un factor de stress, şi încerc să le evit din ce în ce mai mult. Urăsc faptul că în Galaţi nu se găsesc haine frumoase. Bine, nu frumoase, pe gustul meu. Şi se mai găsesc, dar foarte rar. Mă rog. Să revin. Fiind eu să-mi cumpăr blugi, am intrat, evident, într-un magazin. Însă când am văzut vânzătorul mi-am pus mâinile în cap şi am zis că mai bine ar fi să ies. Ştiu, pun etichete prea repede pe oameni. Tipul era colorat aşa, ca fundul de ceaun, gras, cu ceafă de porc, tricou mulat etc. Prototipul manelarului. Mă gândeam că o să ies scârbită din magazin. Dar n-a fost aşa. Foarte amabil, suspect de amabil, m-a întrebat ce doresc. I-am explicat că vreau o pereche de blugi de culoare închisă, simpli, care să nu fie conici, nici evazaţi, să nu aibă sclipici sau briz-brizuri pe ei. Şi manelarul s-a dus la raft şi a adus nişte blugi perfecţi. Adică aşa cum mi-i doream eu. Şi direct pe măsura mea. Şi a vorbit foarte frumos cu mine. Şi şi-a dat imediat seama ce vreau. Mi-a plăcut de el. Era sociabil, dar nu în stilul ăla prost de manelar. În stil de om. Şi avea şi talent de vânzător. O să mă mai duc pe la magazinul ăla; bine, nu prea curând, dar o să mă mai duc. Nicio vânzătoare în ziua aia, şi aproape niciodată, nu a fost aşa de treabă ca el. Manelare, mi-a plăcut de tine. De fapt, poate nici nu asculţi manele, şi te-am catalogat eu greşit. Oricum, mi-ai câştigat respectul.

Cred că e singurul manelar, după mult timp, care mi-a plăcut. Chiar mi-a lăsat o impresie bună. Şi cu siguranţă printre puţinii vânzători de treabă pe care i-am văzut în viaţa mea. Cred că postul ăsta vine cu un manual în care se explică în detaliu cum să fii greţos cu clienţii.

Mai era o tipă de genul ăsta, era casieră la supermarketul din mall şi avea vreo 40 de ani. Pe urmă s-a mutat la practiker şi n-am mai dat de ea. Dar în plăcea.

Amabilitatea rulează, ca să zic aşa.