Birtkenau

*cu întârziere de vreo 2 zile

Da, e extrem de live, scriu pe o hârtie din aia care se pune la geamuri (A1?) de o culoare îndoielnică, cu un pix rămas prin sertare de…demult. Adineauri am găsit un fus şi i-am făcut poză. Aseară şi azi dimineaţă am făcut photowalking, mai mult prin curte, dar nu-s extrem de mulţumită de ce-a ieşit, fiindcă e înnorat.

Ce vreme urâtă. Deci m-am convins, e minciună chestia cu „vremea de Florii se repetă de Paşti”, că mie mi-a îngheţat mâna, iar albinele aşteaptă la urdiniş vremuri mai bune.

Bunica şi bunicul dorm.

Afară se aude un guguştiuc.

Acum regret că nu mi-am luat compul (la teve, care-i alb-negru şi cu antenă, adică la TVR1, se poate observa cu atenţie o emisiune minunată, numită „Hai să bucătărim”. De către alţii, că eu nu mă uit la aşa ceva, sună a reclama aia oribilă cu „prăjitureşte de nu se mai opreşte”). Mai vedeam şi eu un film, ceva, că de stat pe afară nu poate fi vorba – mă deprimă norii ăia. Aş fi vrut şi eu să mă plimb, să una-alta, dar bate vântul şi creieru-mi îngheaţă.

Un boboc a văzut că nimeni nu ciocneşte un ou cu el, şi l-a ciocnit singur. Până diseară, bănuiesc că o să-l văd în întregimea lui, aştept să-l salut. [LE : Nu l-am văzut]

N-am chef nici de citit. Vreau să fie soare. La o felie de cozonac am terminat Imberia, care fără să vrea se erijează într-o carte de sezon. În ultimul timp, îl văd pe Dumnezeu oriunde mă întorc.

You are my sweetest downfall, I loved you first, I loved you first…

A, au mai băgat ăştia nişte semnal, nu mult, că ne învăţăm. În schimb, concurenţa a pus un releu chiar în curtea vecinului.

And the history books forgot about us, and the Bible didn’t mention us… not even once…

În geamuri e hârtie albă, aşa că lumina e frumoasă. Dacă ar fi soare… dacă ar fi soare… dacă ar fi soare…

În icoana cu botezul lui Iisus, Ioan Botezătorul are o haină din blană (păr?) de capră şi o mantie verde pe deasupra. Şi e frumos. Ţi-am mai zis că el e cel mai frumos sfânt? Arată un pic mai bine decât Iisus, că-i uşor mai sălbatic.

Oare cum s-au hotărât oamenii la un aspect pentru fiecare sfânt? Sau poate sunt conforme cu realitatea… sper să fie. Am văzut odată un documentar în care deciseseră ei cum arăta Iisus în realitate. Şi-l făcuseră un gras cu faţă de terorist (adică piele mai închisă, ochi negri, sprâncene şi buze groase, căutătură fioroasă) şi tuns castron. Nunu. El era frumos, şi nişte cercetători plictisiţi nu o să reuşească niciodată să facă portretul Fiului lui Dumnezeu.

Ştii ce-i frumos la ţară? Lumea chiar se salută cu „Hristos a înviat”, ei într-adevăr cinstesc sărbătoarea. Acasă, majoritatea îţi aruncă un „Bună” firav, ieftin. Ţăranii ştiu că trebuie să salute învierea lui Iisus, şi aşa fac.

De ceva vreme s-a terminat pixul şi scriu cu un ciot de creion „made in china” pe care scrie că „friendship”. Înfrăţirea între popoare, astea. Deng Xiaoping, mi s-a făcut dor de tine. Bambusul, bă, nu preşedintele.

Lost in a Roman wilderness of pain, where all the children are insane.

A venit un nenea să cumpere vin, şi a trebuit să ies să-l servesc, având în vedere că bunicii dorm. Am fost în catacombă (cunoscută şi ca beci). Când eram mică, îmi era frică să cobor acolo. Puteam să mor. Dar mie, când eram mică, îmi era frică şi să aprind aragazul, aşa că nu te încrede în mine.

Angie, Angie, when will those clouds all disappear? Hai că se potriveşte. Chiar aşa, Angelico, când?

Am găsit o fustă vintage, e în pătrăţele, adică de panchistă, asta dacă nu ştiai că pătrăţelele sunt punk, la fel cum bulinele şi steluţele sunt emo, iar bocancii de soldat sunt rock (dacă tu crezi că sunt pentru soldaţi, eşti prost, ei de fapt sunt destinaţi rockerilor).

Mi se termină foaia. Afară ciripesc vrăbiile. De fapt cipesc, că fac cip, nu cirip.

Îngerul din mine nu se zbate să iasă. Diavolul, cu atât mai puţin.

PART TU

All I want is you, will you be my bride, take me by the hand and stand by my side…

Ce siropos, nu?

M-am întors, după o sesiune de grătar şi vin roşu (care mie nu-mi place, mie niciodată).

Văd plumb în ochii tăi, eşti mult prea mic să-l porţi.

Mă refugiez în scrisul ăsta ca să uit că nu pot scrie o poezie normală. Îmi plăcea odată să scriu poezii, mereu scriam. Din nimic. Că nu erau toate reuşite, asta e cu totul altă poveste. Dar scriam. Şi din multe, tot aveam ce alege. Citeam mai puţin, iubeam mai puţin, vorbeam mai puţin.

Cresc. Mi-e frică să cresc. Am văzut oameni crescând şi nu mi-a plăcut. Mai e o speranţă.

Îmi cântă Luna Amară şi mă întreb ce face Flo. Mie mi-e drag de ea, deşi n-am vorbit niciodată. Mi-e drag în perspectivă. Sper să mă ierte, dar îmi vine să o iau în braţe. Flo, vreau să te iau în braţe.

Ouăle de ciocolată sunt făcute de găinile de ciocolată, şi dacă le cloceşte ies pui de ciocolată (ca în poezia cu puişorul cafeniu, cred că aşa se chema). Deci practic, mâncând ouăle curmăm viaţa potenţială a puilor, care, bieţii de ei, îşi ratează şansa de a cânta înfipţi în cui (dacă îţi par crudă, înseamnă că nu îţi place Ada Milea, deci naşpa).

Dar e un om cu o chitară uitată la gât undeva.

Acum aş cânta la chitară.

S-a întunecat. Este o porţiune liberă sub hârtie, care mă lasă să văd acest lucru.

Înainte, prin geamul lângă care e patul meu intrau, nu se ştie de unde, nişte insecte, un fel de furnici cu aripi (geamul fiind închis), deci trăiau în lemn sau în apropierea lui. Au murit de vreo trei ani. Nu ştiu ce le-a venit de hac, dar mă obişnuisem cu ele. Pe principiul „unde sunt furnicile de altădată?”.

Pe acelaşi principiu, gherghefurile de altădată unde sunt? După ştiinţa mea, gherghef se spune la două lucruri diferite. Prima ar fi chestia mică, rotundă-patrată-dreptunghiulară, dar mai ales rotundă, din două bucăţi de lemn, în care se prinde pânza şi se brodează. Când eram mică, bunica m-a învăţat să lucrez la el, dar ce folos? Cine mai brodează acum? Mie îmi plăcea. Desenam ceva şi apoi coseam pe contur.

A tout le monde, a tous mes amis, je vous aime, je dois partir.

Al doilea lucru denumit gherghef e cel la care se lucrează plapumile. Ăsta e mare, cam cât o cameră, tot din lemn, întinzi pânza pe el, umpli cu lână şi coşi. Cu model, evident. Plapuma, denumită şi iorgan, are faţă şi dos, şi îţi trebuie talent să alegi pânza şi lâna, fiindcă dacă nu se potrivesc iese lâna, te înţeapă şi mori. Bine, nu mori, dar restul lucrurilor se întâmplă. Sau îţi intră în plămâni şi faci plămânie, vorba străbunicului.

Walking along beneath the lights … watching the summer sun fall out of set…

Dar plapumă cine mai face acum? Cumpăram pled şi pilotă, colorate şi umplute cu vată. Ce-i aia? Prea mult efort. Ca şi cozonacii. Trebuie să intrăm pe blog să scriem că la nuştiuce supermarket muştarul e expirat de o zi jumate.

In the morning I’m leaving making my way back to Cleveland (Galaţi) and tonight I hope that I will do just fine … adică somn în patul moale.

Când o să fiu mare o să am pat în casă. Dacă n-ai fost la mine, te întrebi: da ce mă, ea doarme pe tatami sau pe laviţă? Nu. Pe canapea, dar nu e nici pe departe ceea ce s-ar putea numi un pat. Te simţi mereu ca şi cum ai dormi la vecina, dar asta e, na, compromisuri pentru spaţiu.

Gata? Gata. Noapte bună.

Îmbrăţişare.

Pe islaz

treci pe pod, deasupra celui mai periculos râu

şi oile pasc liniştite pe imaş

lângă un gard

stă capra cu doi iezi-pe unul l-a mâncat lupul, flămând animal

urci pe uliţă

şi nu te opreşti nici la casa cu irişi, nici la cea cu liliac

ci la cea unde bunicii te privesc de pe perete

unde peria se crede iepure

unde au înflorit gutuii şi căpşunile

şi gorgoazele sunt mari şi multe

iar calul are dresuri de plasă

unde focul arde rugina

şi frunza de viţă creşte gata ruginită

iar bulgării de zăpadă sunt verzi

bradul e delicat

sau desenat cu un creion pe cer

cu aceeaşi delicateţe

şi muşchiul de pe ştâlpul porţii nu te lasă să pleci

aşa că te întorci în casa cu hârtie albă în geamuri

unde albul te lasă să te întinzi pe jos

şi lustrele sunt din zahăr candel

şi te-ntâmpină vechimea unei râşniţe de piper mâncate de rugină

a unei maşini Singer de cusut

şi a unui fus cu care torci daca nu ai pisică

dar acum, orăşene, e timpul să pleci.

Azi îţi doresc clipa cea mai frumoasă pe care o alegi din carte sau din film. Îţi doresc iarbă, cer, soare, ouă colorate, ouă de ciocolată, lene, iubire, fericire.

Hristos va învia peste 3 ore.

Du-te să cânţi cu el. Du-te să te bucuri. Sau bucură-te alfel. Fă cum vrei. Azi sunt de acord să fii fericit în felul tău.

Băi, mi se întâmplă ceva rău. Câinii rotunzi latră iezerul. Asta nu. Mi se întâmplă ceva şi mai înfricoşător: trăiesc o utopie. Nu mi se întâmplă nimic rău. Nu mă deranjează nimeni şi nimic. Sunt fericită. Oamenii sunt buni, şi mă întreb de ce.

Na-ţi şi ţie un pahar de Silva Brună (am ajuns la concluzia că berea asta e plăcută mai mult de femei decât de bărbaţi, deşi e un pic mai amară, şi cică masculii apreciază chestiile amare). Hai că meriţi.

Bunica mea, pe care o iubesc, mi-a adus multe flori crescute în pământul de la ţară, unde da, florile cresc mai frumoase, şi a produs cozonaci şi pască, lucruri frumos mirositoare.

La biserică sau la rockotecă? La biserică îmi dau voie să cânt, aşa ca o să aleg prima variantă.

Într-un final apoteotic mi-am găsit bluză de hipioată, lucru care mă bucură. E maro. Pe principiul, o cafea crem. Cremul e o culoare, nu? Eu vreau o cafea albastră, ca părul Fuziului-o parte din părul Fuziului.

Sunt fericită de voi.

Vai ce bine miroase. Pasca e la cuptor, şi vrea să mă îmbie să mă duc până la ea, dar noroc că am învăţat de la tine să spun nu, că altfel nu ştiu ce mă făceam. Greu, greu tare să fii eu.

Iar tu să porţi pe frunte steaua mea.

Mi-am luat bomboane din alea de care mi-ai adus tu de Crăciun. Adică alea pe care scrie Rum-Kokos. Care au rom şi vodkă în interior, şi nu se simte gustul de cocos. Sunt bune, şi mă bucură faptul că le am, ştiut fiind faptul că eu şi ciocolata ne înţelegem bine, până când ea capitulează în faţa dragostei mele şi se lasă devorată.

Profii mei sunt cu bârfa. Atât, pe scurt. Pe larg, nu cred.

O să mă duc la ţară să mă joc cu bobocii verzi. Dar nu chiar acum. Curând, oricum.

Ce nimic am scris mai sus. Dar a devenit adicţie.

Am o mamă, doamna de la baie, pe care o cheamă Dana, un frate, Radu, şi două surori, Fuzi şi Adina. Vă iubesc, bă. Urâţilor.

Cică cea mai mare teamă a oamenilor nu e teama de moarte, e teama de vorbit în public. Am dat peste asta undeva. Aşa e. Am fost la un curs de public speaking, pentru că cele mai bune prietene ale mele mergeau, în al doilea rând, şi în primul rând fiindcă era ţinut de nişte nigerieni, pe care la momentul ăla vroiam să-i cunosc. Acum nu mai vreau, că n-au fost nişte oameni deosebiţi (cică la partea a doua, care nu ştiu ce subiect o să aibă, vin indieni sau vietnamezi. Cambodgieni vreau eu).

Şi e adevărat. Oamenii sunt terifiaţi de vorbitul în public. Culmea, eu care sunt undeva în adâncuri destul de timidă, nu eram înfricoşată. Mie mi-e frică de a relaţiona cu oamenii, un pic aşa, dar am cam trecut peste. Dar de vorbit în faţa lor, n-am nicio problemă.

Prima dată, a trebuit să ţinem un discurs de vreo 3-5 minute despre ceva ce ne interesează. Orice. Eu uitasem, dar ceilalţi şi-l făcuseră de acasă, dar tot le era frică. Tremurau, stăteau cu mâinile lipite de corp şi nu îşi găseau cuvintele (aici s-au văzut adevăratele lipsuri privind cunoştintele de engleză). Uitau ce vroiau să zică. Le era frică rău. Eu am vorbit despre fericire din perspectiva filosofilor, şi aş fi putut să spun lucruri mai interesante dacă nu făceam textul pe loc, doar din amintiri. Totuşi, m-am descurcat bine, la capitolul fluenţă. Mi-a plăcut să vorbesc în faţa lor. Şi nigerienilor le-a plăcut că am fost cea mai puţin timorată.

Pe urmă a trebuit să vorbim cam 10 minute. Şi la asta a fost bine, iar la unii s-a constatat o evoluţie. Exeptând faptul că prietenele mele îşi documentaseră perfect discursurile şi le-au repetat atât acasă, cât şi la şcoală, şi că mureau de teamă, a fost mai bine.

Cred că teama asta izvorăşte din lipsa de încredere în sine- îţi e frică de ce o să creadă oamenii despre tine. Dar, hai să-ţi zic un secret. E mai important mesajul decât emiţătorul.

Cea mai neplăcută experienţă a fost când am făcut o prezentare despre România, pentru nigerieni. Neplăcută fiindcă românii din sală erau total neinteresaţi. Înţeleg că spuneam lucruri comune, dar nu era pentru ei. Normal că ştiau. Dar un pic de respect nu era necesar?

În concluzie. Mie nu mi-e frică de vorbit în public, mi-e frică să fiu bruiată când vorbesc în public. Adică nu mi-e neaparat frică, dar prefer să nu.

P.S. Îmi place să predau. Am făcut o lecţie la istorie şi mi-a plăcut teribil. M-am distrat făcând-o. M-am simţit extrem de bine. Mi-a plăcut mă, mi-a plăcut tare. Nu m-a obosit şi nu m-a stresat. Mi-a dat energie chiar. Mai vreau. Şi totuşi, încep să fiu din ce în ce mai sceptică în privinţa unei cariere în învăţământ. Sunt mai multe lucruri care încet-încet mă conving să nu. Mai văd eu.

Cafea, cafea, cafea. E cam recişoară, că a făcut-o mama dimineaţă-dimineaţă, pe la 5, şi până acum a ajuns la o căldură îndoielnică (mie plăcându-mi fie fierbinte, fie rece. Pe principiul, pe cel ce e căldicel îl voi scuipa din gura Mea. Dumnezeului îi plac extremiştii, ca mie. Ar trebui să ne înţelegem bine).

Ieri am avut una dintre cele mai bune zile din ultimul timp, fără motiv, aşa. Poate pentru că mi-am început-o la biserică. Deşi nu cred că ăsta e motivul, a fost o minune de zi. Toată lumea a fost drăguţă cu mine, mi-a zâmbit, mi-a vorbit frumos, mi-a adunat lucrurile de pe jos când mi-au căzut, m-a îmbrăţişat, m-a pupat, mi-a mulţumit.

Tot ieri, am băut cea mai proastă cafea din viaţa mea, de la fast-foodul de lângă liceul Auto. Doamne, cât de proastă era. Poşircă oribilă. Niciodată, dar niciodată, dacă treci prin Galaţi(sau ai norocul chiar să locuieşti aici) să nu cumperi de acolo, că mori (ei, eu n-am murit, că-s rezistentă). Evident că, fiind fast-foodul liceului Auto, am avut parte şi de contacte cu manelarii. Dar ieri parcă nici n-au fost aşa de agresivi/libidinoşi ca de obicei, şi ascultau …atenţie…tobe…deci, manelarii proşti cu tricouri cu dragon..ascultau….PINK FLOYD-WISH YOU WERE HERE. Bine, apoi au schimbat într-o manea, dar când am ajuns eu, aia ascultau, jur. Am rămas marcată, şi le-am iertat maneaua de după (asta sună ca ţigara de după).

Mi-am luat traistă de ţărancă, asta ca să mă laud. Traista de ţărancă este un articol pe care de mult mi-l doream, şi de mult nu mi l-am luat, suferind mereu amânări, permutări, aranjamente, combinări. Dar ieri am comis reprobabila faptă (reprobabilă, evident, pentru că am cumpărat-o de la o unguroaică. Cine a zis că nu există unguri în Galaţi? Ea vorbea ungureşte la telefon. Dar era teribil de drăguţă. Ca şi traista mea). Traistă care, evident, îmi va periclita articolul vestimentar preferat (ai ghicit, tricoul meu negru) în sensul că se va murdări de scame din alea de lână, ea provenind de la o oa(i)e.

Ieri mi-a plăcut până şi să merg la piaţă. Acolo, la piaţă, singurul băiat frumos e un aproape rocker care vinde cartofi. Am vaga impresie că am mai scris de el, dar cred că totuşi nu. Acest tip arată chiar bine, şi e un mister pentru mine motivul pentru care e vânzător în piaţă-poate părinţii lui au tarabă, poate e sărac, poate îi place. În fond, ce e aşa rău în a vinde cartofi? Mai ales când eşti drăguţ şi clăteşti ochiul Dinei, cumpărătoare asiduă de cartofi-ceapă-morcovi-ridichi, că atâta ai. Dacă aduci şi alte articole mâncătoare (sau mâncabile?) promit că numai de la tine cumpăr. Tu ai păr lung şi eşti frumos, şi te-mbraci(aici cratima e folosită pentru a păstra ritmul, rima şi măsura, evidentamente) rock . Aşa că meriţi. O să te întreb într-o zi despre rock. A, şi-mi plac mâinile tale.

Am papuci suprarealişti cu cireşe portocalii.

Cuvântul ie ar trebui scris cu doi i. Părerea mea. E un cuvânt prea mic pentru un lucru frumos.

Mângâie o vacă, paradisiacă.

Iar am visat marea. Poate pentru că toată lumea vorbeşte de ea în ultimul timp. Vreau la ea. Nisip. Îmi dă cineva vreo două kilograme, să îmi pun în colţul camerei şi să mă uit la el? Sau nu, că o să arate ca o tăviţă pentru pisici, şi eu oricum sunt o doamnă cu pisici fără pisici. Mi-a zis cineva odată.

Aştept să se facă ziua şi ora…

Nămeţi de punkeri. Expresia asta mi-a plăcut, pe un blog care e printre primele pe care le-am descoperit, şi a cărui posesoare n-a mai scris de mult.

Apropo de „a cărui”, am observat că multă lume are o problemă şi cu asta. Curs practic de gramatică, varianta scurtă: notăm construcţia asta problematică x+y, cuvântul dinainte cu a şi cuvântul de după cu b. Astfel, x se acordă cu b şi y se acordă cu a. Exemple: fata al cărei câine, băiatul a cărui carte, bunica al cărei nepot. Ai prins ideea.

*o să zici că mă dau deşteaptă şi corectez. Sunt chestii care chiar mă zgârâie pe urechi la mulţi oameni chiar deştepţi. Nu vorbesc acum cu ăia care scriu ţine-ţi-mă treaz sau urât-o. Deja ei nu mai pot fi salvaţi, sunt din tagma celor care încearcă să îmi pună mâna pe sâni pe stradă.

Să zic despre oamenii care încearcă să-mi pună mâna pe sâni, pe stradă, fiind manelari proşti? Na. Ei trec pe stradă şi observă că eu, deşi sunt extrem de urâtă şi cu bube pe faţă, am sânii mari. Ei, frustraţi fiind şi suferind fiindcă prietena lor imaginară nu are sâni palpabili, ea, evident, existând numai în capul lor, sau findcă fetele de 12 ani, singurele la care au acces dealtfel, la scara blocului după o bere la pet şi cinci pungi de seminţe, nu au aceste excrescenţe dezvoltate, simt nevoia să pipăie ceva. Chit că îşi iau o palmă sau nişte unghii, ei riscă tot pentru senzaţia unei ţâte. Da mă, ţâţă, ce, am zis ceva urât? Ţâţă ţâţă ţâţă. Deci mergând eu pe străduţă, pe minunata Brăilei (câtă inventivitate la numele ales pentru strada asta. Băicoiului nu era bun?) vine manelarul, care niciodată nu este singur, fiindcă nu poate acţiona pe cont propriu, are nevoie de susţinători şi/sau admiratori. Şi îndrăzneşte să-mi atingă sacrul trup. Moment în care eu îi frig o palmă cu sete peste braţul lui puturos, zgârâindu-l. Iar, el, manelarul idiot, mă înjură că am putut face aşa ceva. Sincer, îmi pare rău. Şi de fapt, mie îmi place să fiu atinsă pe stradă, dar mă îngrijoram de ce ar fi spus oamenii din jur. Altfel, te dezbrăcam pe loc, acolo. A, şi unghiile alea încercau să semnalizeze faptul că îmi place sado-maso, înţelegi? Iar dacă îţi spun că eşti prost, e doar pentru că îmi place să fiu insultată, şi trebuie să te provoc cumva.

Ca să citez dintr-un clasic român în viaţă, Măria adică, „Bărbatul trebuie să bată femeia. Ce, vrei să zici că tu nu te-ai lăsa bătută dacă ai şti că eşti vinovată?”. Umm, lasă-mă să mă gândesc, asta-i dificilă. NU! Sub nicio formă. Niciodată. Nu mai vede picior de mine dacă îndrăzneşte să dea. Aici sunt feministă, da. Să nu dai în mine, că fac urât. Fragilă e numele meu de fată. Da, m-am măritat, odată mai demult, când am avut şi buchet de mireasă.

Doamne, câtă prostie în jurul meu. Nu-i urăsc, că nu-s eu în stare de aşa efort, dar mă enervează să nu pot să merg liniştită pe stradă. Le invadez teritoriul, nu? Câtă nesimţire din partea mea. Sau poate mă învârt într-un cerc nemanelar, şi să mă lovesc de ei după ce ies din lumea mea, e greu să trec aşa de la oameni normali la idioţi.

Cred că trebuie să inaugurez o nouă categorie, Dina faţă cu manelarii. Sau lasă. poate dacă îi ignor dispar. Da, sigur.

Blog de seară. Blog de zi în care m-am simţit extrem de prost dimineaţă, şi extrem de bine după-amiază (niciodată nu o să ştiu cum să scriu acest cuvânt format din două cuvinte. Practic, nici nu vreau să ştiu).

Am cărţi pe care nu le-am trecut pe listă. Două de la schimb de cărţi, Omul care râde de Victor Hugo şi Visurile lui Einstein de Alan Lightman, care m-a atras fiindcă are poze. Poze cu picturi de-ale lui Dali, pe care aşa nebun cum era l-aş fi iubit puţin (ups, am preacurvit). Dar el o avea pe Gala lui.

Azi am trecut şi pe la bibliotecă, aveam chef de o plimbare, eu şi empetreiul meu, cum nu mai făcusem demult. Acolo m-am întâlnit cu Noica, frumos om, care mi-a zis să citesc Pagini despre sufletul românesc, cu Ioana Pârvulescu, care m-a chemat în Intimitatea secolului XIX, şi cu Valeriu Cristea, cu care o să petrec, dacă are noroc, O după-amiază de sâmbătă. Fără diacritice.

Sunt paranoia schizofrenică, e moştenită din familie faza. Deci, e de rău, beware. Mă apucă uneori, ea, paranoia.

Ieri seară m-am pus să învăţ alfabetul chirilic. De tipar, că din ăsta am găsit. Iar mama mea cea atoateştiutoare nu mai ţine minte cum se fac toate literele de mână, dar mă mulţumesc cu asta. O să scriu de mână de tipar. E frumos. Cea mai frumoasă literă e iu, după umila mea părere, adică aceasta Ю. Uite-o ce frumoasă e. Şi F e frumos, că se crede Alfa şi Omega, uite Ф. Da, îmi plac chestiile circulare cu o bară în jurul lor. Asta dezvăluie ceva despre mine, psihanalistic vorbind, aşa-i? Dar chiar astea sunt cele mai frumoase. Mă ţin de învăţatul acestui alfabet, chiar am început să reţin multe dintre litere, şi apoi poate învăţ şi rusa-mereu m-a fascinat. Şi la urmă de tot, ca studenţii basarabeni, o să mă uit la filme ruseşti fără subtitrare, la mine în cameră. Deocamdată încă înclin să scriu I, adică И, ca pe N, că eu sunt mai de la Pechea City. No, chiar sunt.

În curând alfabetul glagolitic, ăla e secsi, e cu azbuche. Adică Az şi Buchi, ei doi. Da, ştiu că nu are nicio utilitate acest proces de învăţare, dar uite, am aflat că alde azbuche au nişte ochi cu care parcă se uită miraţi la tine. Mie mi-ar fi frică să citesc o astfel de carte, sincer. Oricum n-am să citesc, că n-am eu acces la aşa ceva, dar zic.

Ce mai aberez.

Un papuc, doi papuci în dungi, trei papuci în dungi. M-ai convertit la papucism. Aş mânca ceva bun, dar în concluzie o să beau nişte Prigat de vişine. Sau Cappy, ca eu nu ştiu să fac deosebirea între astea două sucuri, cum nu ştiu să fac deosebirea între Piteşti şi Ploieşti sau între Garcia Marques şi Vargas Llosa. Eu cred ca e unul şi acelaşi, dar îşi asumă mai multe identităţi.

Dina scrie pe blog din 365, care e vmov la subsol si unde sunt cativa bloggeri care vorbesc despre cum e sa ai blog pe wordpress si cum e sa ai domeniu, stii tu, chestii din alea pe care eu nu le stiu.

Nu, nu mi-am adus laptopul, dar e unul la liber care m-a tentat. Asa ca scriu. Chiar si fara diacritice, cum n-am mai scris demult, ca na, nu sunt. Eu nu stiu sa scriu nici cu tastatura romaneasca.

Ce litere mari are tastatura asta.

O sa-mi iau carti de la acest schimb. De carti evident.

Bere heineken la 330 si la televizor fashion teve, ca intr-un pub glamour care se respecta. Manechine blonde care defilesc/defileaza. O da.

Gata, ca uzurpez, nu?

Mama are mere.

Parola.

Papuci in dungi pe bat.

Alune. Le vreau.

Gata

La mulţi ani, Flo. Mie îmi plac zilele de nume, fiindcă eu n-am. Ziua de nume e mai frumoasă ca cea de naştere, fiindcă aia îţi obligă prietenii să se chinuie să-ţi găsească un cadou pe potrivă şi să vină cu el în dotare, la o petrecere la care eşti un pic trist, fiindcă a mai trecut un an. Eu, daca aş avea o zi de nume, mi-aş sărbători-o frumos. Mi-aş lua fetele şi le-aş scoate la o bere, pe una din terasele astea urâte din Galaţi.

Am o problemă care mă frământă. De ce vin să cânte în acest oraş cu flori de pomană Simplu şi Morandi. Ei ziceaţi că vin, nu? De ceeee? Da, pentru că sunt multe manelare sub acoperire, care vor. Bine că am soluţionat şi această problemă, să trăim.

Azi trebuie să scriu tema la română, învâţ o lecţie care-mi lipseşte la istorie, fac peşte, duc gunoiul, manânc peşte, astea până la 2, adică 14. Şi deocamdată mi-e lene.

Ieri am fost la biserică şi am stat de la 16 la 21:30 acolo, degeaba-dar-absolut-degeaba. La insistenţele mamei, evident. Mai bine mă duceam la meci, apoi la o bere, şi tot ajungeam mai devreme acasă. Mda. Sunt nemulţumită. În plictiseala mea generalizată, dupa două ore de stat degeaba, mi-am luat o carte de la tanti aia care vinde lumânări (vroiam una care se numea Despre dragoste, dar era scump domnule scump, aşa că mi-am luat primul volum din Ne vorbeşte părintele Cleopa). Am citit-o acolo, stând în picioare evident, tot cam în două ore. Asta înseamnă că am mai stat încă o oră şi jumătate fără să fac nimic (cum nimic? Am ascultat un cd la nesfârşit, unde refrenul, din câte am înţeles, era ceva în gen: „Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi, Spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi”. Mhm.). Da. Şi din cartea aia am aflat un lucru bun şi un lucru rău. Lucrul bun a fost tâlcuirea(vezi, deja vorbesc cu termenii lor) psalmului 136, ăla cu La râul Babilonului am şezut şi am plâns. Ei, acolo cică de fapt se vorbeşte despre om, că fiica Babilonului e mintea noastră, care zămisleşte gânduri păcătoase, pe care noi trebuie să le zdrobim de piatră, care este Iisus Hristos (ştii că zice el în mai multe locuri că el e piatra din colţul unghiului, piatra nu ştiu care). Ei, şi deci când spune că „fericit este cel ce va apuca şi va lovi pruncii tăi de piatră” se referă la omul care luptă cu păcatul şi-l zdrobeşte. Ei, asta mi-a plăcut, că a făcut Biblia să pară postmodernistă. Ce nu mi-a plăcut a fost că eu preacurvesc când mă uit la poza de acum câteva posturi, cu băiatul frumos din Noua Dreaptă. Că eu dacă îl văd şi îmi place, preacurvesc cu gândul. Doar dacă mă uit la el ca la un tablou, ca la o statuie, nu păcătuiesc. Cică păcătuim în orice moment. Mă rog. Aşa o fi. Ia să mai preacurvesc un pic-deschide poza, o închide-gata. Genies, sorceres and mesopotamia, zice Meleclesh. Apropo, pe psalm îl cântă Boney M, un pic modificat.

Ieri, în prealabil de a mă duce la biserică (da, dacă n-ai prealabil, e bun şi-un lighean) am fost şoping şi am văzut o babă secsi. Era o babă din aia cu sacoşă de rafie şi cu batic pe cap, numai că era îmbrăcată într-un tricou negru, cu o banderolă tricoloră pe care scria „Forever Rock”. Era rocheriţă şi naţionalistă, ce mai, un deliciu. Ups, am preacurvit în gând cu baba naţionalistă. Ce mă fac? Mă duc să mă spovedesc, că omul trebuie să se spovedească în fiecare ceas. Iar preoţii sunt anarhişti, mulţi dintre ei.

Mi-am amintit, am mai citit ceva ce mi-a plăcut în cartea aia. Că nu e frumos ca un preot să nu aibă barbă şi pleată. Cu asta sunt de acord, o, şi încă cum(ce cacofonică sunt). Ups, am preacurvit cu preotul, Doamne apără şi păzeşte. Ce ar fi să aduc această minunăţie de carte la SDC? Ştiu că vreţi… e visul vostru.

Dragul meu (ştiu că eu nu-ţi zic dragul meu, ia-o şi tu ca pe o excepţie, tinere domn), dacă ţi-a plăcut postul ăsta, să ştii că vreau tricou cu Handle with care. Dacă nu ţi-a plăcut, ceea ce e mai probabil, vreau, te rog, un tricou cu Handle with care.

The sun no longer rises, zice Immortal.