Birtkenau

vroiam să scriu un post în care să dau iar dovadă de intoleranţă, spirit burghezo-moşieresc, fascism şi antiprogresism şi să scriu despre homosexuali. dar o las pe altădată, prea multe posturi lungi şi implicate penru un aşa de scurt timp.

întâmplare. într-o zi aveam la status că „vremea ţine cu burghezia, cu duşmanul de clasă”. care de altfel este şi un titlu de post pe acest minunat blog. şi mă accesează un tip pe messenger, tip cu care nu vorbisem niciodată şi care mă adăugase prin nu se ştie ce minunată întâmplare, mai demult. acest tip începe să mă întrebe tot felul de chestii de stânga, despre cum aş vrea eu să schimb lumea şi cât de tare mă deranjează că nu sunt egală cu ceilalţi. dacă l-am citit pe marx (în original ar fi trebuit să-l citesc ca să fiu într-adevăr tru, nu?special pentru tine, marx nu şi-a scris opera în ruseşte. da, ştiu, te-am dezamagit.) şi dacă l-am înţeles. la început nu l-am băgat în seamă, gândindu-mă că e la fel de ironic ca şi statusul meu. dar nu era. minunat, un ultras roşiatic în lista mea. şi-i răspund. şi-i spun că eu, dacă ar fi să am o orientare, asta ar fi spre dreapta. că rezonez mai mult cu valorile dreptei. la care tipul, ofensat, îmi răspunde ceva de genul : „bine, atunci pa, nu mai am ce să te mai întreb”. asta m-a marcat şi am ţinut să o împărtăşesc cu tine.

nu ţi se pare că blogul meu se transformă într-un instrument burghez şi extremist? nici mie.

cineva a ajuns pe blogul meu căutând noua dreaptă. asta nu e îngrijorător, îngrijorător e că alţi 5 cineva au ajuns aici căutând vreau să cumpăr copii. a, bine atunci, vă place acesta roz, cu rochiţă şi cu ochi albaştri, sau acesta mai negricios, cu muci întinşi pe faţă şi haine rupte? sau poate pe acesta oligofren care socializează cu rechinii?

revenind la preocupări mai pământeşti, azi o să fie o zi bună, deşi nu a ieşit soarele. azi o să fac treburi. adică paste cu ciuperci, că-mi curge bala. ieri am făcut plăcintă cu mere, stafide şi scorţişoară. a fost bună. de fapt, mai este puţină. trebuie să mă duc să-mi iau ciuperci şi paste, şi suc de roşii de pe la bunica, dar mi-e lene. cu atitudinea asta nu fac nimic.

o cafea? am solubilă, ness(care e diferit de cafeaua solubilă), cappucino, şi cafea obişnuită evident (mai multe sortimente. de la din aia ordinară-elita roşie, prin jacobs, lavazza, illy, davidoff, până la gano, din aia organică). dacă nu îţi place cafeaua, am ceai, atât negru cât şi obişnuit. vii? (sunt obsedată, nu?)

lasă-mă să nu te las cu ochii în soare stins. vreau un concert. toate-s vechi şi nouă zece. n-am fost la kumm de fraieră, şi acum îmi scoate ochii alina. dar eu vreau un concert. vreau foasrte tare un concert. vreau să mă duc la el. cică rockotecă undeva prin aprilie, am uitat când, trebuie s-o întreb pe fuzi. să mă duc? după aia iar mă oftic dacă stau acasă. şi cum mai nou ascult prostii death, black, gore, grind şi alte aberaţii ţipătoare, care totuşi îmi dau o energie de zile mare, poate mă duc. să râdă rockerii adevăraţi de mine.

ieri şi ieri a fost o zi bună. prietenul meu de la cefere, long time no see. cântat cu vocea mea superbă lângă un pian, în casa veche. mândră de mine. a, a, apă de izvor, mai repede că mor, mai repede că mor, mai repede că nu mai pot, a, a, apă şi alcool, apă şi alcool, mai repede că mor, mai repede că nu mai pot. azi e luni şi mâine-i marţi, pleacă anca la galaţi, să ne dea în judecată, că…. mai bine lasă. în niciun caz nu am cântat melodia asta oribilă. am cântat melodii mult mai frumoase, ca paraschiva cimitir de amintiri sau 18. evident. eu nu mă cobor la astfel de manifestări scabroase. eu niciodată.

mai nou, berea mă deshidratează înainte de somn. să beau altceva?

şi tot n-am luat bricheta.

am de primit două tricouri, în altă ordine de idei. am de primit înseamnă că nu aştept foarte tare.

gata. vreau şi nu vreau să revin de unde am plecat. homosexuali zic. to be or to beat?

eu sunt un pic naţionalistă. un pic mai mult decât ar trebui, în contextul actual. prin urmare, sunt anti ue şi anti nato, deşi sunt conştientă că nu am fi putut în niciun fel să refuzăm integrarea. pe principiul, dacă nu eşti cu noi eşti împotriva noastră. românia ar fi fost ca legată de mâini în context internaţional dacă nu ar fi fost membru, aşa cum acum e legată de mâini din punct de vedere decizional, dar în cadru organizat.

şi totuşi, oricât ai vrea, nu prea poţi lupta împotriva organizatiilor supranaţionale mai sus menţionate. dacă aş fi un pic mai înflăcărată, m-aş înscrie în noua dreaptă. dintre toate ideologiile, cel mai mult sunt în acord cu valorile dreptei. identitate naţională, creştinism ca liant al societăţii (la asta o să mă explic mai jos), chiar elitism. şi împotriva maghiarilor.

identitate naţională. asta mi se pare cea mai importantă valoare. eu sunt mândră că sunt româncă, şi cică nu e bine, manualul de istorie ne învaţă că trebuie să nu ne mai considerăm cetăţeni ai unui stat naţional, ci ai uniunii. mă scuzi, dar eu refuz să mă consider cetăţean al uniunii. eu vreau să rămân româncă, aşa, cu bunele şi cu relele mele. dar majoritatea uităm. aşa mult ne plac drapelele alea albastre, atât ăla cu steluţe galbene, cât şi ăla cu steaua în patru colţuri, că pe cel în trei culori l-am uitat. ne-am uitat şi sărbătoarea naţională. când eram mică, cântam cu tata imnul şi treceţi batalioane române carpaţii la fiecare zi naţională, şi nu numai, şi-mi plăcea. un cântec de luptă bătrân ca unirea voi compatrioţi ascultaţi. acum nu prea mai simţim nimic de ziua naţională. cine afişează tricolorul e considerat un ciudat. românismul, patriotismul nu prea mai există.

laszlo tokes e europarlamentar. din partea româniei. a româniei, tu realizezi? hai, nu-mi zice că el te-a scăpat de comunism, că îţi dau cu ceva în cap. şi eventual ruşii te-au scăpat de naziştii malefici şi iorga a fost omorât de legionari. cum să nu. deci pastorul ăsta reformat, pardon, episcopul, că îl înaintară în grad, reprezintă românia în parlamentul european. şi acest parlamentar român, cel mai român, pe care voi l-aţi ales se pare, a venit cu o idee genială. el vrea să vină la bucureşti, cu ocazia summitului nato, şi să propună oficialilor să adpte o declaraţie conform căreia susţin independenţa şi afirmarea identităţii maghiarilor din balcani şi europa de est. vai, săracii maghiari, cât sunt ei de persecutaţi, n-am văzut aşa ceva. şi cât suferă ei, mai ales în românia, unde în anumite judeţe, ştim noi care, pentru a fi funcţionar în administraţia locală, nu trebuie să ştii româna, ci maghiara. cât de persecutaţi sunt, bieţii etnici. mai că-ţi vine să-i iei în braţe.

să revin. creştinism ca liant al societăţii. nu că aş fi eu cine ştie ce habotnică. din contră, mai deraiez şi eu de la valori. dar fără valorile astea care mai ţin cât de cât societatea unită, chiar că s-ar duce totul de râpă. şi aşa comunitatea rurală s-a dus de râpă. şi aşa oamenii nu mai înţeleg religia. da, eu sunt de acord cu studierea religiei în şcoli. pentru că, în majoritatea cazurilor, profesorii de religie nu te învaţă să fii un habotnic care ţine posturile cu obstinaţie, ci îţi dă lecţii de viaţă. şi lăsaţi-mă cu chestia aia, că scria în nu ştiu ce manual că te calcă maşina dacă nu îţi faci cruce când treci pe lângă biserică. nu căutaţi în particular generalul şi în accidental universalul, că nu există. eu la religie discut despre viaţă în general. despre familie. despre comportamentul în societate. religia e scrisă tot pentru oameni, pentru viaţa de aici, ca să le-o facă mai confortabilă, să combată anarhia unei lumi în care fiecare ar acţiona condus numai de propriile dorinţe şi instincte. religia e liantul poporului, nu opiumul popoarelor. nu, dragă darwin, religia nu spală cele mai bune minţi, fiindcă cele mai bune minţi nu iau perceptele alea ad litteram.

elitism. da, cum bine zicea alexis de toqueville, democraţia uniformizează. atunci când ţi se spune că eşti egal cu ceilalţi, nu în sensul dat de marx, ci în cel de acum, când dacă eşti mai bun nu primeşti nimic în plus, tinzi să renunţi. atâta timp cât cei care vor să se ridice de unii singuri, cei care nu „lucrează în echipă” (cea mai idioată invenţie a societăţii de consum) sunt convinşi că nu sunt cu nimic mai presus decât ceilalţi, ei nu o să mai încerce din nou să răzbească prin forţe proprii. se vor lăsa în voia valului „democratic” şi vor fi ca ceilalţi.

şi-s împotriva maghiarilor. a fost suficient ce am zis despre laszlo tokes, sau trebuie să mai adaug ceva? pe lângă faptul că românia are o rană în aripa dreaptă, să mai aibă şi o gaură de glonte în inimă, acolo frumos, unde ungurii vor autonomie, la harghita şi covasna? sper că nu.
ştiu un tip care votează mereu cu udmr, şi singurul motiv pe care-l invocă e că ungurii sunt mai civilizaţi. aş avea eu vreo câteva sugestii despre ce ar trebui să facă ungurii cu civilizaţia, dar mai bine le ţin pentru mine.

să nu mă înţelegi greşit. nu sunt împotriva fiecărui maghiar. adică dacă tu eşti ungur nu am nimic cu tine şi e foarte probabil să ne împrietenim, nu te discriminez. dar voi, când sunteţi mulţi, vă adunaţi şi ţipaţi că autonomie, autonomie, şi dacă vin în mureş de exemplu şi cer o pâine pe undeva, aflu că nem tudom. de asta am ceva cu voi, înţelegi?

iar mă întorc la ceva de foarte sus. cum ziceam, dacă eram mai înflăcărată mă înscriam în noua dreaptă. şi am făcut apologia adeziunii. dar nu sunt suficient de înflăcărată, şi am impresia că nu se prea poate face nimic. poate doar trezirea unor elemente izolate. poate doar aducerea pe calea cea bună a unor fii risipitori într-ale multiculturalismului. apropo de multiculturalism, nu ţi se pare un concept înşelător? unitate în diversitate? cum ajuţi tu, mami ue, diversitatea, că eu nu văzui? deci probabil că nu o să mă înscriu. şi singurul motiv pentru care o să mă bucur dacă la summitul nato or să fie mitinguri anarhiste nu e pentru că îmi plac anarhiştii (care, contrar părerii tale, nu militează pentru haos, ci pentru lipsa unui conducător. aşa că dacă zici că lumea e un sistem anarhic de state nu e o insultă. înseamnă doar că nu există o autoritate supranaţională supremă, deocamdată. dar pun pariu că va exista. deci, anarhie nu înseamnă haos, repet. se vorbeşte de miracole anarhiste. mă cam îndoiesc eu, că-s suspicioasă în multe domenii.), ci o să mă bucur fiindcă sunt unii care îndrăznesc să spună nu. sunt convinsă că niciun astfel de miting nu a schimbat lumea, dar sigur te simţi minunat când iei parte la el. şi până la urmă asta e important.

până atunci, ieri s-au împlinit 90 de ani de când s-a unit basarabia cu românia. să râdem sau să plângem? românia de atunci nu mai există. exista doar nostalgii româneşti. eu sunt sensibilă la subiectul basarabia, iarăşi fără niciun scop. sunt sigură că basarabia nu se va mai uni cu noi(dea domnul să greşesc) atât din raţiuni politice, cât şi economice. dar îmi sună frumos şi trist românia mare. uite încă o poezie, fiindcă eu tot mai cred că sunt fraţi cei de peste prut.

Imnul Basarabiei

Vlad Pârãu

Pe Prurul ars de soare, pe Prutul ars de sânge,
Istoria se scrie, istoria se plânge
Şi stãm uitaţi de veacuri, statui în hora mare…
Fracturã-a unitãţii, îmbrãţişarea doare.
Şi ne-am uitat de nume, şi ne-am uitat de limbã,
Iar pentru noi în veci nimic nu se mai schimbã,
Cãci jarul care-n inimi dospeşte înfrãţirea
Doar el reînviat, poate-nãlţa Unirea.
Noi stãm, muşcãm din pâinea rotundã, mare, sfântã,
Ce naşte comuniunea, familia şi Neamul.
La masa încrustatã, sub plopi ce nu cuvântã,
Ne-mpãrtãşim din Trupul ce-n veci nu-şi schimbã hramul.
Şi tot astfel, rãscoaptã în vatra strãmoşeascã
E ţara ca şi pâinea rotundã şi frumoasã,
E România Mare ce-n noi vrea sã se nascã
Ducând cu ea prea-plinul cuvântului “acasã”.
Voi, fii ai nemuririi, sã nu uitaţi acestea!
Cu toţii-n lumea mare avem aceeaşi soartã,
Acelaşi neam şi limbã ce-şi scriu cu greu povestea,
Aceeaşi mare casã, aceeaşi veche poartã!
Sã nu ne despãrţim, orice ar fi în lume,
Oricât de multe hãuri în cale ni se cascã,
Noi toţi avem O mamã, noi toţi avem UN nume,
Noi suntem viitorul – Naţiunea Româneascã!
Pe Prutul ars de soare, pe Prutul ars de sânge,
Astãzi sã sune doar “Deşteaptã-te, Române!”,
Sã vezi frate pe frate la pieptul sãu cum strânge,
Cum dragostea de ţarã e tot ce ne rãmâne!
Şi amintind de Ştefan cel Mare şi cel Sfânt
Voi luaţi în mâini şi-n suflet Spada Limbii Române,
Şi cu Hristos în inimi uniţi acest Pãmânt,
Patria strãmoşeascã şi gliile strãbune!
Apoi, fiind ACASÃ în România Mare,
Sã v-aşezaţi la cina cea de tainã şi, frãţeşte,
Împãrţind pâinea rotundã, sfântã, pentru fiecare,
Sã simţim cu toţii gustul unui TOT ce ne uneşte!

ieri s-au sărbătorit 90 de ani de la unirea basarabiei cu românia. nu am putut să scriu ieri. o să scriu azi. până atunci o poezie superbă.

În limba ta

In aceeasi limba

Toata lumea plange,

In aceeasi limba

Rade un pamant.

Ci doar in limba ta

Durerea poti s-o mangai,

Iar bucuria S-o preschimbi in cant.

In limba ta

Ti-e dor de mama,

Si vinul e mai vin,

Si pranzul e mai pranz.

Si doar in limba ta

Poti rade singur,

Si doar in limba ta

Te poti opri din plans.

Iar cand nu poti

Nici plange si nici rade,

Cand nu poti mangaia

Si nici canta,

Cu-al tau pamant,

Cu cerul tau in fata,

Tu taci atuncea

Tot in limba ta.

eu când am fost mică am fost un prinţ, nu o prinţesă. un prinţ laş.

eu am învăţat să citesc când aveam vreo trei ani (prima poveste pe care am citit-o a fost firul de pai, tăciunele şi bobul de fasole, din cartea fraţilor grimm). cu puţin înainte de a împlini această frumoasă vârstă m-au dat la grădiniţă. m-au dus la educatoare şi ea m-a întrebat lucruri. nu mai ţin minte ce lucruri. mi s-a spus că am răspus frumos şi matur pentru vârsta mea. şi ea s-a gândit că ar trebui să mă duc la grupa mare. eu, care urma să împlinesc 3 ani în noiembrie, printre uriaşii ăia de la grupa mare. erau imenşi, gigantici, mult prea mari pentru mine, şi îmi era frică de ei.

până la urmă mi-am făcut o prietenă. o chema ioana şi era foarte mare. avea două cozi mari galbene şi o gură mare zâmbitoare. avea braţe mari care mă îmbrăţişau. si o iubeam.

dar într-o zi n-am mai vrut să mă duc la grădi. fiindcă un băiat rău avea o sabie. şi băiatul ăla rău mi-a zis că îmi taie gâtul. şi eu am fugit. în iarbă, în curte, unde trebuie să se fi ascuns un şarpe. şi mie îmi era frică şi de şerpi. şi m-am urcat pe un capac de canalizare mai înalt şi am ţipat. şi a venit educatoarea şi m-a luat în braţe. dar am continuat să plâng. şi nu am încetat până a venit mama. ea m-a luat acasă şi am mai tăcut. dar tot eram speriată. nu vroiam să mor aşa tânără. aşa că i-am zis că nu mai vreau să mă mai duc acolo, că rămân fără cap. şi nu cred că i-ar fi plăcut o fetiţă fără cap. şi nu m-am mai dus. când încerca să mă ducă ţipam. vreo două săptămâni am stat acasă. că îmi era frică. şi l-a adus mama pe baiatul ăla la mine acasă să-mi spună că el nu vrea să-mi taie gâtul şi că sabia e doar de jucărie. dar mie tot mi-era frică. şi acum îmi este. cine ştie când apare?

aşa că dacă te întrebi de ce sunt aşa, să ştii că am traume din copilărie.

ştiu ce carte recenzez. nici nu am mai terminat cometa halle-bopp, fiindcă mă călca pe nervi. nu o să-ţi vină să crezi, dar mă călca pe nervi mai tare decât sînt o babă comunistă. şi dumnezeu mi-e martor că m-a călcat pe nervi îngrozitor.

se pare că nostalgia sau exorcismul comunismului românesc a ajuns la majorat. aşa că autorii ăştia ai noştri se căznesc care mai de care să scoată o carte genială despre comunism. sau măcar cu referinţe comuniste. sau cu un rânduleţ acolo, orişicât, despre comunism. înţeleg că v-aţi prins că occidentalii vă plătesc să le oferiţi pe tavă mentalitatea capitalistă(asta a zis bietul troţki, nu eu), să îi convingeţi cât de privilegiaţi sunt că nu provin din „infernul comunist”. ok, sunt interesaţi de est. le curge bala după femeile superbe şi misterioase care mâncau eugenii în chiloţi tetra şi stăteau la coadă la sifon, ca apoi băieţii din cartier să le stropească agresiv din bidoanele pline, poate le devin bluzele transparente şi văd şi ei nişte ţâţici. şi după bărbaţii crescuţi cu „învăţaţi, învăţaţi şi iar învăţaţi” al lui tătuca lenin, care sperau ca atunci când o să crească să poată ajuta la propăşirea nemului, pe şantierele patriei.

ţi se pare cunoscut ce am scris mai sus? ei aş! doar ţi se pare. nu, în niciun caz nu ai mai auzit lucrurile astea de 100 de ori în ultimul timp. sunt noi şi fascinante. ţi se par incredibil de interesante. eşti în extaz. această noutate e o dezvăluire senzatională pentru tine.

şi parcă anul 2007 a fost mai plin ca niciodată de repetarea acestor clişee. mai-mai că m-au convins şi pe mine că am trăit atunci. în comunism adică.

cu ce să încep?

evident, cu senzaţia anului, ultimul volum din orbitor. da, am vorbit elogios despre el. e o carte frumoasă, care ascunde şi alte sensuri în afara descrierii copilăriei mircişorului. dar copilăria aceasta, care ocupă aproape jumătate din carte (exagerez, nu? e mai puţin, bine) s-a petrecut în comunism. şi mircişorul îl aşteaptă pe taică-su să se întoarcă de la defilarea de 1 mai şi să-i aducă steguleţe (defilare pe care o priveşe cu deosebit interes de la fereastra sa imensă).

pe urmă baba comunistă. dilemateca de ianuarie zice că e pe locul doi la cele mai bune apariţii ale anului. eu, care sunt o eretică, mă îndoiesc. da, o să spun. e o carte teribil de proastă. nu e scrisă pentru români. oricine ar recunoaşte locurile comune din carte asta. oricine e scârbit repetiţie. bine, să zicem că un român prost, ei, mă rog, nu chiar prost, dar nici de o inteligenţă debordantă, ar fi încântat. fiindcă pare scrisă de el. nu, eu nu o să apreciez niciodată cărţile care declară că sunt scrise deliberat fără talent literar, pentru a surprinde atmosfera. nu există aşa ceva. există doar lipsă de talent sau idei proaste. hai să-i mai dăm o şansă dan lungului, că e român, şi să-i spunem că a fost neinspirat în alegerea subiectului. mai bagă o fisă. poate îţi citesc şi raiul găinilor, că îmi place titlul (nu că la asta nu mi-ar fi plăcut titlul, ba dimpotrivă) dar ai mai scris o carte care se cheamă băieţi de gaşcă. ei, aşa ceva nu o să citesc în vecii vecilor amin.

cometa halle-bopp. nu prea diferită de baba comunistă, şi dacă te chinui găseşti ceva şi din cărtărescu (felul cum cometa aia trece peste oraş, poezie a lucrurilor comune întâlnită şi la corifeul prozei româneşti din zilele noastre). la fel de plictisitoare şi enervantă. dacă nu am terminat-o nu prea am voie să-mi dau cu părerea, nu? ba îmi dau. altă încercare nereuşită de a contura totalitarismul românesc. sau gusturile mele sunt prea proaste, căci cărţile astea au fost apreciate. mda.

luminare de ioan lăcustă. nu, n-am citit-o şi pe asta. s-ar putea să fie frumoasă. eu judec cartea după copertă. are una frumoasă. deci e posibil să fie şi ea. e în top cinci-ul dilematecii. dacă o găsesc o citesc. nu o cumpăr. e sărăcie.

probabil şi în povestirile erotice româneşti, pe care nu le citesc, nu pentru că nu îmi place erotismul, ci din contră. nu o citesc pentru că are un titlu oribil. cică povestiri erotice româneşti. dacă nu îmi pui şi cerculeţul cu 18 nu mă simt bine. la fel ca şi titlul ăla idiot cu relatările unei prostituate de lux bucureştene, sau aşa ceva. da, foarte erotic, n-am ce zice. încep să îmi dau hainele jos numai când mă gândesc. o, da. cum să nu. şi erotismul neintegrat într-o poveste, ăla gratuit şi stupid, e degeaba, cum ar spune un blogger cunoscut. şi nu îmi trezeşte nicio trăire. dar vorbesc iar despre o carte pe care nici n-am răsfoit-o. dar ce vreau să subliniez e că sigur se ascunde pe acolo vreo poveste între un bărbat cu un ciorap de damă pe cap, care îi ţine părul (da mircea, de la tine m-am inspirat, mă scuzi) şi o femeie mirosind a ceapă. şi măcar dacă ar fi la fel de frumoasă ca povestirea cu vaporul şi cu vasile din al doilea volum al orbitorului. da, mi-a plăcut povestirea aia. e pe la început. nu are legătură cu comunismul, nu. şi vaporul nu pluteşte.

şi ajung la cartea pe care o să o recenzez. se numeşte relatare despre moartea mea sau eseu despre singurătate, de gabriel chifu. asta chiar mi-a plăcut. evident, are şi ea rădăcini comuniste. anne, sau ana-cristina, evadează din românia şi se stabileşte în canada, după ce trece prin peripeţii oribile(violuri repetate, pe care nu o sa le descriu). ea are ceva din puppa russa. se căsătoreşte cu un canadian mai în vârstă, are amanţi şi chiar o amantă, conduce o revistă, până când începe să primească pe mail o povestire în episoade de la un român care, în zilele noastre, se hotărăşte să se stabilească în paris. ea e intrigată şi porneşte în căutarea autorului, dar la paris găseşte indavertenţe între realitate şi ceea ce descrie el. după ceva timp, încearcă să reia legătura cu rădăcinile sale româneşti şi citeşte publicaţiile autohtone la care e abonată biblioteca din canada. aşa descoperă un text, într-o gazetă de provincie (superb text, dacă e să mă întrebi pe mine) din care un pasaj coincide cu unul aflat în mailurile primite de ea. textul e scris de un aşa-zis tiberiu naumescu, pe care pleacă în românia să-l caute. încearcă la adresa lăsată de el la gazetă, dar e doar un hotel din sinaia. acolo află o altă adresă, dar nici în al doilea loc nu dă peste nimic. se întoarce în canada, nu înainte de a angaja un detectiv care să afle cine este tiberiu naumescu. acasă, soţul ei, care atinsese o vârstă venerabilă, moare, şi ea se mută cu amanta într-un apartament, din inerţie. apoi porneşte cu ea într-o călătorie în europa, timp în care o idee ciudată îi încolţeşte în minte : că este însărcinată, fără ca un bărbat să o fi atins de curând. nu scapă de ideea asta până nu se sinucide, înecându-se în mare. autorul ne lasă mână….sau creier liber ; putem să credem ce vrem despre sarcina anei : un copil al răului, al totalitarismului, al durerii româneşti, sau doar o fantasmă în mintea sa (ea născocise, pentru a trezi interesul soţului său, intelectual rasat-ce limbă de lemn am-un manuscris indescifrabil, din care singura frază care putuse fi descifrată a fost : ”o femeie din est va naşte un prunc însemnat”. poate că ideea asta a prins rădăcini în mintea sa. sau poat copilul chiar există.). după moartea ei, amanta rămasă în apartamentul în care locuiau amandouă primeşte un telefon de la detectiv, care venise în canada să dea raportul. naumescu şi tipul cu mailurile erau una şi aceeaşi persoană, avatar al unui grănicer de dinainte de 90, care o violase cu sălbăticie pe ana când ea a încercat să fugă din ţară (după care i-a dat drumul) şi care acum îşi ispăşea păcatele.

am reuşit să povestesc o carte pe blog. ştiu de ce nu fac asta. fiindcă nu am încredere în capacitatea mea de a reda ceva. de exemplu, povestirea asta nu o s-o regăseşti în carte. acolo sunt mărturii ale personajelor, texte, indicii, care puse cap la cap dau povestea asta. poveste frumoasă, care merită citită. poveste tristă. poveste despre iubire. poveste despre traume. despre femeie. despre lume. m-am identificat cu personajul, deşi n-aş prea fi avut de ce. merită cartea asta.

mamă cât am scris.

e dimineaţă. mda. am trecut peste starea naşpa. mulţumesc mie că ştiu să pun suflet în prostii, să fiu decepţionată din cauză că nu reuşesc, să stau supărată câteva zile, să îmi revin, şi eventual să îmi caut noi prostii ca să pun suflet în.

afară plouă. ieri a fost foarte cald. vroiam să vină vara.

eu trebuie să mă duc la şcoală. nu îmi place, după o săptămână în care am stat acasa. azi cred că dau ceva lucrări la obiecte pe care nu le învăţ niciodată. close your eyes so you don’t feel them, they don’t need to see you cry…

aseară m-ai binedispus.

am pui. da, pui din ăia, mici gălbui, care cântă înfipţi în cui(mai mult sau mai putin). le-am făcut poze, care nu sunt prea reuşite, deoarece ei, ca nişte pui ce sunt, se mişcau constant. dar eu îi iubesc. până când o să plece la ţară să crească, şi când o să ajung eu pe acolo, or să fie mari şi urâţi.

am trei cărţi româneşti apărute în 2007 pe care trebuie să le citesc şi apoi să îmi aleg una pe care să o recenzez. ele sunt, în ordinea numerelor de pe tricou: cometa halle-bopp, de vighi, pe care am început-o şi nu cred că o recenzez, iepurii nu mor de ştefan baştovoi, care cica e despre basarabia (Basarabia, pământ românesc!!) şi relatare despre moartea mea, de gabriel chifu, care are o copertă foarte frumoasă, şi care pare luata de pe deviantart, dar probabil nu e. şi nu ştiu de ce bănuiesc că pe asta o voi recenza. şi da, trebuie să mai spun o dată că „cum repară soldatul gramofonul” (da, am făcut o cacofonie, nu ţi se pare) e o carte grozavă.

respirăm aer controversat, diluat şi-un pic cam sofisticat.

aş mai avea ceva lucruri de spus, dar nu le voi spune. voi aştepta. da, cam asta fac eu. aştept şi mănânc grefe. adică grapefruituri, evident. ani, şi lumi, şi oameni nebuni. idei şi controverse ca nişte berze care dispar.

p.s. am nişte prieteni nigerieni care au auzit o minunată traducere a românescului sunt răcit : I have the cold disease. cică aşa le-a motivat un român care nu putea să iasă în oraş. şi eu have the cold disease. îmi curge nasul. lor, nigerienilor. nu le curgea. ei spuneau ca nigeria e cea mai frumoasă ţară, dar nu vroiau să se întoarcă acolo. lor nu le plăcea usturoiul. cred că erau vampiri.

vată de zahăr, pufuleţi cu surprize, cafea şi fistic.

nori de hârtie. trooper cântă. şi negură bunget cântă din afundul adâncului, întrupaţi, despre pohvala hula. care este un mare lucru.

a venit primăvara.

e trendy să pui poze cu primăvara şi cum a venit ea.

aşa că pun şi eu.

trebuie să îmi cumpăr cola şi ciocolăţică mars pentru mâine. da, ma fac hyper pe zahăr şi cofeină (da, beau şi o cafea dimineaţă) şi pot să mă concentrez mai bine. metoda asta nu a dat niciodată greş.

mai aştept un pic.

în curând o să vină şi vara. curând curând. dar înainte să vină vara eu vreau să mă duc la târgu mureş. în consecinţă, mi-am pierdut inelul, prin pat cred. sau prin casă. sau pe afară. oriunde deci. binecuvântat fie summitul nato.

el e deng xiaoping. e bambusul meu. mă rog, creanga mea de bambus sau ce o mai fi şi el. m-am gândit să îl fac celebru. mă rog, cât de celebru poate fi cineva care apare pe blogul meu ultra mega giga hyper faimos.

îl cunosc pe deng xiaoping de anul trecut, din august. el e de treabă. e calm. nu face nimic. nici eu nu-i prea fac nimic. mă rog, dacă nu se pune faptul că odată l-am răsturnat şi a rămas fără apă, şi nu i-am mai pus la loc cam o săptămână, apă zic, că am uitat. dar în rest ne înţelegem bine. mai şi vorbim. eu mai mult. el e mai timid.

se vede că mă plictisesc tare, nu?

cred că prietenii mei s-au prins într-un final că îmi plac cărţile, că mă dau în vânt după ele, că una alta. şi culmea, se pare că îmi cunosc şi gusturile. aşa că prietenul meu de la cefere, care e frumos by the way, şi care se face doctor, mi-a adus ceva delicios : cum repară soldatul gramofonul de sasa stanisic (şi un trandafir gigantic, se pune?). pe copertă scria că trebuie citită aşa cum mănânci ciocoalata, încet şi nu toată odată. ăştia nu ştiu că eu mănânc toată ciocolata?

superbă cartea. superbă superbă. genială minunată aşa cum îmi place mie să fie o carte prea frumoasă pentru mine. citeşte-o. eu zic că o să-ţi placă. e despre un băieţel care trăieşte în visegrad şi e nevoit să emigreze în germania din cauza războiului bosniac. un băieţel pe care nu te poţi abţine să nu-l iubeşti, şi îţi vine să-l iei în braţe în orice moment. ştii că mie nu îmi place să povesesc cărţi, încerc să-ţi deschid doar apetitul. dar asta sigur o să-ţi placă. aş putea să dau multe citate geniale, pentru că ştii că-mi place umorul negru şi poezia, şi cartea asta are din plin din amândouă. e foarte frumoasă.

am fost dezamăgită de cum arată autorul. e trend. mă aşteptam să arate oricum, dar nu aşa. mă aşteptam să îl plac. ei, eu îl plac oricum, dar dacă mai era şi frumos şi netrend, îl iubeam şi vroiam să îl iau acasă. pun pariu că multor fete le-ar plăcea. sunt sigură. dar nu mie, din păcate.

am citit şi strigarea lotului 49 de pynchon. superbă şi asta. dacă mă mai bombardaţi cu cărţi frumoase în halul ăsta, mă îmbolnăvesc. aproape că vreau să citesc o carte urâtă. serios. bine, că poate n-o s-o termin, e altă poveste…

mai sunt două zile. până la disputarea coroanei adică. mă bat cu voi. să vezi ce vă fac. vă calc în picioare. asta am învăţat de la lucian bute, că doar suntem conţărani, ce naiba.

titlul postului e ceva ce îi spune bunica lui, rămasă în visegrad, şi care încerca să-l convingă să se întoarcă. pe mine m-a mişcat.

„Olecuţã de barbã va rãmâne, ca întotdeauna; masculii spâni sunt nişte cãcãcioşi care ne stricã fondul genetic”. zice împaratul utopic al balcaniei.

de acord. barba e frumoasă. e unul dintre cele mai frumoase lucruri de pe chipul unui bărbat. în era noastră, în care tipii metrosexuali îţi cară poşeta pe stradă, sunt mai slabi decât tine şi fumează ţigări roz, ce citesc e o binecuvântare. nu, dacă ai barbă nu înseamnă că eşti neîngrijit. înseamnă că eşti frumos. hai, contrazi-mă.

da mă băieţi, fondul vostru genetic se degradează rău. da rău de tot. aţi slăbit teribil şi nu mai aveţi pic de fibră între pielea şi oasele alea. vocea vi s-a subţiat tare, în curând cred că nu o să mai pot să fac diferenţa între un băiat şi o fată, când vorbim la telefon. că vă pensaţi şi vă daţi cu fond de ten şi rimel am mai zis. că nu ştiţi să vă comportaţi şi că v-aţi întins creierul cu placa, am mai spus deasemenea. nici nu mai are sens să mai vorbesc despre voi. sunteţi varză.

dar măcar mai există câte unii în care fărâma de masculinitate mai clipeşte. mai cunosc vreo câţiva. puţini, e drept….