Birtkenau

am deslusit misterul. am aflat ce muzica ascultau liderii mai mult sau mai putin totalitari.

stalin asculta brutal death

lenin era metalist

hitler asculta black metal

ceausescu simphonic doom

trotki avantgarde

gorbaciov era emo

mao asculta screamo

pol pot mathcore

antonescu death

si mussolini era cyber goth

iar wilson era hipiot.

in ultimul timp scriu numai prostii pe blog si probabil nici aia doi fani pe care ii aveam nu ma mai citesc. acest lucru ma doare.

preocuparea pentru lideri totalitari izvoraste din faptul ca invat istorie, care izvoraste din faptul ca m-a provocat radu, care izvoraste din faptul ca eu sunt ambitioasa intr-un mod stupid, care izvoraste din…mama si din tata?

pol pot si-a omorat buna parte din popor(1 sau 2 milioane din 7, nu se hotarasc astia, cica 2 totusi), a vrut sa desfiinteze banii, comertul, orasele, a interzis oamenilor sa isi manifeste sentimentele si a luat copiii de langa parinti, ca sa ii educe in spirit marxist-leninist. iar pe parinti i-a pus sa cultive orez 18 ore pe zi, pentru ca orezul e baza.

mao a avut intr-o dimineata o revelatie si si-a dat seama ca pasarile cerului sunt dusmanii poporului, pentru ca mananca din recoltele poporului. asa ca s-au pus pe omorat pasari. si au omorat ei, au omorat, mii de camioane de pasari. ce satisfactie, recoltele proliferau, se preconiza depasirea planului cincinal. pana in anul urmator, cand, fiindca nu mai erau pasari, insectele s-au inmultit aberant si au mancat recoltele. se pare ca natura e un element burghez, care saboteaza poporul. eu zic s-o bagam la inchisoare sau s-o punem la munca silnica. a, si chinezii au suferit de foame, cica 20 de milioane(?!) au murit prin infometare, majoritatea din cauza acestui motiv aberant. genial.

a venit primavara si baietii frumosi au iesit din gaoace.

dimineata, un tip cret, cu casti mari si verzi, mergea repede in fata mea. i-a cazut portofelul din buzunar si am fugit un pic dupa el ca sa i-l dau. mi-a zambit.

tipul cret de la a 9a avea un fular care seamana mult prea bine cu esarfa mea verde. da, aia cu roz.

am fost cu cristi in planet si am baut ciocolata din aia buna. cristi avea un tricou ca al meu. ma rog, al meu era mai mic. daca nu-si ia adidasi cu copacei nu a facut nimic. cristi e destept. extraordinar de destept. recunosc, am ramas marcata.

cand ne intorceam, un tip cu parul foarte lung si cu o camasa in patratele cara o chitara si mergea foarte repede.

ieri am vazut cu dana alt cret, cu camasa verde, care semana cu matei. matei a fost frumos. poate inca mai este, fiindca nu l-am mai vazut de foarte mult timp.

si tu esti frumos. dar pe tine nu te-am vazut saptamana asta.

acum vreo saptamana am vazut doi copii care se jucau cu puţa in ţarna. ma rog, vorba vine. stateau pe jos(ooo vai, pe joooos) si se jucau cu niste pamant/nisip, faceau niste cercuri. si mi-a placut. n-am mai vazut demult copiii adevarati, care sa se joace ca noi. pur si simplu framantau pamantul ala si radeau. as fi vrut sa iau clipa aia si sa dau replay de fiecare data cand sunt dezamagita de copiii din generatia asta.

scenariu cu muzică de mahler
- – - – - – - – - – - – - – - – - – - – - – - – -
de Leonard Ancuta [batranutragator ]

te gîdil cu un fulg rupt din sprîncene în timp ce plîngi
lacrimile tale rîd ca un un orb ce îşi blesteamă copiii să fie orbi
pentru a simţi cu adevărat ce înseamnă durerea

albastrul ochilor tăi tace cît tot albastrul din lume
şi mă înghite magnetic în furii turcoaz îmi taie aripile apoi
mă haşurează tremurat în algoritmi de ignore pe harta sistemului tău circulatoriu

ai palmele prea mici miu să mă ridici din uitare şi eu nu mai ştiu a zbura
şi buzele tale alunecoase mă pierd între ele ca într-o mulţime teleghidată
o lume indiferentă care nu-mi ştie numele

tu vorbeşti la telefon şi mişti cumva din sprîncene
îmi expiră viza în ţările ascunse ce se bat pentru mine în alveolele tale
voi fi curînd o trăire risipită în vîrful degetelor ce părăsesc toate atingerile

lasă apusurile şi răsăriturile pentru poeţii plutitori pe coli înstelate
în tine luna se dospeşte ca un decor pentru sărutul perfect
în filmele în care nebunii se iubesc oriunde alături de muzele lui mahler

mai ai cîţiva paşi de făcut nu te grăbeşti talpa ta
măsoară cu siguranţă pămîntul ca pentru un mormînt absurd
absurd fiindcă nimeni nu moare de adevăratelea în filme

apoi pleci

zambet. sunt toata numai zambet. nu. nici pe dinauntru nici pe dinafara.

nici despre zapada, nici despre bulgari si nici despre vanatai. nici despre trenuri si nici despre perne. nici despre pitici, elefanti, iepuri sau covoare verzi.

despre vinete, covrigi, musli si copacei.

despre primavara pe care o impart cu nimeni.

despre faptul ca am decis sa renunt la carti pentru o luna, sau cel putin sa o las mai moale.

despre sinteze, politica insirata pe hartie, carti, documentare, post-ituri si pixuri.

nici despre o bodega ordinara, cu alune ordinare si cu bere ordinara, cu doi tipi frumosi de varsta a doua intr-un colt si cu o imbratisare lunga dupa usa.

despre porno in hotelul alb si despre plictiseala in berlin.

despre lacrimi nu, in niciun caz.

despre o luna de munca si tristete.

despre ambitie.

despre lene.

despre tristetea din ochiul meu.

despre eu.

despre un bebe care a venit azi sa ma vada si mi-a scos limba.

despre picnicuri pe paturica, in doua luni sau cam asa.

despre plaja.

despre ea, care are mereu nevoie sa viseze.

si despre ritmul nebun cu care se termina the end de la the doors.

Adrian Păunescu
Repetabila povară

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor…
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga…

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.

teribil m-ai iubit, tata. teribil te-am iubit. hai vino sa ne mai plimbam prin gradina publica. hai pe la mine sa mai facem un sah sau o tabla. hai fa-mi un snitel. hai sa bem un premium la kil si sa-ti povestesc ce am mai facut la scoala. tata, vreau sa-mi canti treceti batalioane romane carpatii si amintire cu haiduci. hai sa punem un disc cu beethoven. hai stai pe fotoliu si tine-ma in brate. lasa-ma sa ma joc in parul tau. da-ma cu after shave in cap, promit ca nu mai zic ca miroase urat. de cand nu mai esti n-am mai baut ceai de lamaie. tata…scrie-mi o scrisoare, sa stiu ca esti bine, cum mi-ai scris de la bucuresti. te rog, tata.

niciun nume, nicio vreme,
chipul nud al nimanui,
sa-si traiasca printre steme,
fara insul care geme
pura vesnicie a lui.

asta esti tu. traiesti sub cinci versuri.

o sa scriu pe blog, da, o sa scriu pe blog. o sa scriu despre cum acest weekend a fost compus din doua majorate si doua olimpiade. o sa scriu cum m-am dus eu mahmura la oli la istorie si am luat locul intai. o sa scriu cum nu mai pot sa imi dau seama daca imi e somn sau nu,m-am obisnuit cu ideea. o sa scriu despre cum am fost la un majorat foarte rock si la unul foarte manelar. si despre perdeaua mea care se misca si despre cartea pictata pe blocul de alaturi. mai scriu si despre mine, care nu beau decat cola, si despre amicul meu manelar pe care-l chiama iordanel. as putea sa scriu un banc cu sotii ceausescu si unul cu rockeri, chiar doua, dar nu scriu. dar toate astea mai tarziu, poate altadata. a, si am un fetis pentru urs.

acum in schimb o sa scriu despre o carte idioata: sunt o baba comunista. daca iti place poza de pe coperta, foarte bine, ia-o de pe net si uite-te la ea, este cel mai frumos lucru din cartea aia. am murit si am inviat de plictiseala citind-o. si mama ar fi putut sa o scrie, nu aduce absolut nimic nou. daca ma gandesc mai bine, si eu as fi putut sa o scriu. si tu. oricine. e urata. si plictisitoare. si neinteresanta. nu o recomand.

oh, carti noi, asta e atat de cute. mai ales ca sunt aproape convinsa ca majoritatea sunt niste stupizenii, dar ma rog.

revin asupra lui seymoor, o prezentare, care a spalat toate pacatele lui salinger. foarte tare ideea, sa scrie carti despre familia lui.

si mi-am luat, doua puncte cu liniuta:

sunt o baba comunista, de dan lungu, care pana acum pare extem de stupida. clisee pe care le-am auzit de o suta? nu. o mie? hai ca ar fi un pic mai putin. de ori adica. sa vad ce e mai departe.

vargas llosa, orasul si cainii. nu stiu de ce ma incapatanez sa citesc vargas llosa, ca nu mi-a placut de la el decat paradisul de dupa colt. asta si gata, poate isi spala si el pacatele ca salinger.

hannah green, care e o autoare foarte obscura, scrie ca nu ti-am promis niciodata o gradina de trandafiri, care e roman psy. daca citesc porcarii, apoi citesc porcarii pana la capat.

inca doua porcarii, de pe raful denisei: hotelul alb de d.m. thomas si adio berlin de christopher isherwood. le zic porcarii pentru ca sunt aproape convinsa ca o sa imi placa, o sa fie romane din alea care nu te solicita prea mult, dar iti lasa un gust dulceag. si daca sunt de pe raftul denisei, o sa aiba si o poveste de dragoste cat de mica.

ghemul fundaturilor de borroughs si poezii de rimbaud. astia sunt mai mult sau mai putin clasice.

si pentru un proiect despre eminescu, dulcea mea doamna/eminul meu iubit, cica scrisorile lui si ale veronicai. foarte palpitant. mai bine citesc jurnalul mamei din adolescenta(mama a avut un prieten cret dupa care mie imi curge baluta. eu nu prea am avut un prieten cret. de ce? ca-s urata, normal).

astept cu interes weekendul, cand viata mea sociala va trece de la 0 la +100. mi-am facut rezerve de cuvinte in saptamanile astea doua care au fost de fapt o saptamana si un pic.

e ciudat sa-mi amintesc…cum era odata…

mai scriu postul asta si ma duc sa imi usuc parul.

azi sunt fericita, am paranteze din belsug, iar casa mea contine mai multa cafea decat una normala, mult mai multa, dar infinit mai putina mancare. cred ca mama vrea sa ma puna la slabit si asta e un indiciu subtil ca sunt grasa si urata.

de citit? dulgheri, inaltati grinda acoperisului, care a fost suportabila, si inceput seymour, o prezentare care pare geniala. salinger nu e chiar asa oribil cum a parut la prima degustare, cand aveam asteptari mult prea profunde de la lanul ala de secara. tu esti unicornul meu cu dungi albastre.

ciocolata lion, in your face.

negustorii de destine au sa vina dupa tine.

dumnezeu e al meu, l-am castigat cand m-am rugat.

am cana de ceai in care se face ceai. daca s-ar putea incalzi apa tot in ea ar fi perfecta pentru lenesa de mine.

nu maine, dar poimaine vii acasa. ti-am mai zis ca esti unicornul meu cu dungi albastre?

craaaaab people, craaaaab people…

calul si cainele inotau in apa visului.

ea se comporta ca o asistenta cu toti barbatii pe care ii intalneste.

think locally, fuck globally, zice gogol bordello.

sunt o trista, imi iau inspiratia din ce ti-am zis tie mai inainte.

vreau adidasi si e bine sa vreau lucruri.

parul meu cred ca trebuie sa se usuce singur, eu il neglijez.

probabil un paianjen mi se suie pe picior.sau o plosnita. sau nimic.

vreau briza si nisip.

scriu prostii.

in ultimul timp vad un film sau doua pe zi, de la unul sau doua pe luna. iar am obsesii?

imi plac bolnavii psihic.

gata.

azi colegii mei au fost de treaba. de asta oi fi binedispusa.

[youtube=http://youtube.com/watch?v=VXnhOiin06M]