Birtkenau

Boyd Rice – People

Am citit Nocturne (Cinci povești despre muzică și amurg) de Kazuo Ishiguro și au fost așa cum le prezintă titlul. Din păcate sau din fericire, le-am citit în tren. Mi-a fost drag autorul în “Să nu mă părăsești”, poate din cauza aerului de distopie. Apoi l-am căutat în toate celelalte cărți ale lui și parcă nu l-am mai găsit. În nuvelele astea parcă a reînceput să fie el.  Sau poate căutam altceva. Oricum, mi-au plăcut. Erau cu oameni triști.

Pe urmă am observat că e prea vară pentru Pendulul lui Foucault și l-am pus în biblioteca improvizată sub fereastră. Să îl plouă ploaia, să îl bată vântul, să-l roadă furnica.

Mi-e dor să citesc basme.

Acum mă uit peste Lanark. E cam groasă pentru puterile mele de pisică. Poate o carte cu poezii ar ajuta.

Ava Inferi – Tempestade
Primul lucru pe care l-am făcut în casa nouă a fost să-mi atârn pe perete tabloul cu Triarii. Înainte de a face patul, de a șterge praful, de a spăla pe jos, de a-mi desface bagajele. Primele cântece pe care le-am ascultat aici au fost de pe albumul Flowers from Exile de la Rome.

E liniște pe strada mea. Dacă mergi puțin, ajungi în Schitu Măgureanu și de acolo trebuie doar să traversezi pentru a intra în Cișmigiu. Probabil voi putea să mă duc la școală pe jos, prin parc, dar trebuie să învăț drumul. Ieri am încercat să ajung aici de la intrarea principală și m-am rătăcit. Dar probabil nu e așa greu de învățat.

Vis-a-vis de casă e Nunțiatura Apostolică. Bineînțeles că nu știam ce înseamnă, dar am aflat că e un fel de ambasadă a Vaticanului. Eram intrigată, fiindcă arbora un steag pe care nu-l recunoșteam. În fața ei stă de pază mereu câte un jandarm. Când ies la geam mă privește. Unul dintre ei a început să mă salute.

Camera mea e foarte mare, cam de două ori cât cea în care stăteam până acum. Are trei ferestre mari prin care intră adieri răcoroase. Perdelele flutură frumos mai ales noaptea. Atunci se aud și greierii.

Am făcut o expoziție pe un perete cu pozele astea. Îmi plac.  Sunt legate cu sfoară de cânepă.  Pe masa rotundă din colț am întins o eșarfă albastră pe care am așezat o vază. În vază am pus un buchet de panglici, iar în jurul ei câteva lumânări.

Încă nu am bibliotecă, așa că toate cărțile mele stau în stive lângă un perete, așteptând să-și găsească un loc. Pe mine nu mă deranjează să le văd așa. Poate pe ele.

Nu pot să ajung la tavan.

Mi-e bine și liniște aici. Pe stradă încă mai trec precupeți cu pepeni, lapte, bragă sau țigani care cumpără fier vechi. Mă simt cumva în alt timp datorită lor și aspectului caselor.

Am de gând să trăiesc fericită în casa asta. Departe de ce nu-mi face bine.

(fără cântec, doar cu liniște)

E iarnă. O să-mi fac o cană de vin fiert și o să stau sub pătură toată ziua. Am obosit de la mersul prin zăpadă. Și mi-au înghețat picioarele.

Am un țurțure lung la geam. Când o să dispară, înseamnă că a venit primăvara. Sau că s-a desprins și a căzut în capul vreunui trecător. Uneori vorbesc cu el, cum vorbesc unii oameni cu florile. El nu crește dacă sunt prietenoasă. Cred că mai degrabă îmi face mie bine să vorbim. Și poate nici nu mai vine primăvara.

Da, tot ninge. Am uitat fereastra deschisă și a intrat zăpada pe geam. S-a făcut un fel de nămete acolo, pe podea. Nu o să fie prea plăcut când se va topi. Aș putea, totuși, să-l arunc afară cu fărașul. În capul aceluiași trecător, eventual.

Stau în pat îmbrăcată în pardesiu și înfășurată cu fularul. Scriu acum cu mănuși în mâini. Nu e greu să scrii cu mănuși decât când ai stilou. Dar atunci poți purta din cele fără degete, am văzut că oamenilor le plac.

Mai târziu, la noapte, o să mă duc afară. O să mă ghemuiesc în zăpadă și voi adormi. Când mă voi trezi, o casă se va fi construit în jurul meu. O să-mi pun pardesiul în cui. Pe urmă o să mă așez în pat lângă tine, să dorm din nou. Zilele astea am nevoie de mult somn. În toate zilele am nevoie de mult tu.

Și uite câtă ninsoare …

Kino – Pachka sigaret

Am citit Ispășire de Ian McEvan. Eu persist cu autorul ăsta, fiindcă mi-a plăcut tare mult Dacă nimeni nu vorbește de lucruri deosebite. Ispășire e subiectul de la filmul Atonement, la care sute de mii de oameni s-au uitat anul trecut.

Într-un fel a fost o carte frumoasă. Stilul lui McEvan, cu introspecțiile alea sincere și cu descrierile detaliate, o salvează oarecum de la telenovelă. Pe de altă parte, a avut cea mai neverosimilă scenă de sex pe care am citit-o vreodată. Pe spate scrie că conține unele dintre cele mai reușite scene erotice din literatura contemporană. Știu și eu? Dacă prin reușite se referă la decorativ descrise, da, e posibil.

Cred că vreau o carte în care să mai uit din când în când că citesc o carte. E posibil, totuși, să fi devenit eu morocănoasă și pretențioasă.

.

Nici nu mai știu ce să citesc.

Jonsi & Alex – Happiness

Uite niște fragmente simpatice din Viața începe vineri de Ioana Prâvulescu, pe care le-am selectat mai demult pentru un număr din Doamna Grasă:

1.

Portarul luă Universul, îl depărtă cam mult de ochi și citi rar, silabisind:

-„Di-ver-se. Știre din revista Bor-del-… Bor-der-and…Borderland. Planeta Marte și Marțienii.” Asculți? Și continuă strecurând comentarii proprii, cum făcea mereu: „Aflați dar că mar-ți-e-nii nu mănâncă carnea de animale, dar se servesc de ma-muți ca animale de transport. Caii lor sunt mari cât po-ne-ii noștri”. Cât po-ne-ii noștri? Care ponei? „Boii lor sunt mai mici – adică noi avem boi mai mari – și au un singur corn. Mar-ți-e-nii au vederea foarte pă-trun-ză-toa-re. Au învățat să sboare, dar numai la distanțe mici. Umblă pe apă cu aceeași ușurință ca pe uscat. Orice răsboi este des-fi-in-țat pe Marte. Guvernul este the-o-cra-tic. Au două-spre-zece state. Nu au pro-pi-e-ta-te.”

-Atunci nu mă duc pe Marte. Aici am țara me, propietatea mea, casa mea, cu grădina mea, nevasta mea, porumbeii mei și prunii mei – a închis portarul discuția și ziarul, lămurit deplin cu marțienii.

2.

Era mic atunci, mic de tot, și mâncau împreună cireșe pietroase. Mamaia i le rupea în două ca să le poată mesteca mai ușor. El a luat una și, spre uimirea lui, a descoperit că ceva drăguț se ițește și se mișcă ușurel acolo înăuntru, ca coarnele melcului. I-a arătat mamaiei și ea a spus Pfui!, iar când el a-nceput să râdă, au repetat operația la fiecare cireașă, și când apărea un viermișor, ea spunea Pfui! și râdeau amândoi de-i durea burta. Cireșele fără viermi n-aveau nici un haz, le lăsau deoparte, numai cele în care era mișcare îi interesau. A fost una din zilele cele mai fericite de care-și amintea și de-atunci Nicu socotea că numai atunci când râde este o zi bună. Și azi era. Mamaia îi spusese că ea după moarte își dorește să se transforme într-o vrabie, să fie foarte atent la vrăbii, poate că e și ea acolo, țopăind printre ele, deși îi era greu să și-o închipuie țopăind, fusese o femeie destul de țeapănă, umbla anevoie până și prin casă. Er foarte greu s-o recunoască, toate vrăbiile seamănă între ele, și nici una n-a părut încă să se bucure în mod deosebit la întâlnirea cu el.

3.

De la o vreme burta lui Nea Cercel se comporta ca un animal, îi dădea semne, iar el îi vorbea cum le vorbea și porumbeilor. De pildă, azi-dimineață, când s-a trezit, burta a-nceput imediat să chițăie, iar el i-a spus : „Ia te uită, te-ai trezit și tu?” Vorbise cu glas tare, așa că nevasta i-a răspuns pe un ton sec: „De când! Doar mă scol în fiecare zi înaintea ta.” Ceva mai încolo, Cercel îi spusese burții neliniștite: „Hai porumbițo, să mâncăm!”, iar nevasta crezuse că despre ea e vorba și se cam mirase.

4.

M-am gândit: dacă-mi pun corsetul și mă aranjez, sigur n-o să vină. Dacă nu mi-l pun, s-ar putea să vină, și-atunci cum apar eu așa în fața lui, în lumina cea mai proastă și-n talia mea cea mai largă? Totuși, dacă nu-mi pun corsetul, am două bucurii: că stau lejer și că, dacă nu vine, nu cad în comicul pregătirii zadarnice.

An autumn for crippled children – An autumn for crippled children

Deodată, aici s-a făcut prea soare. Prea lumină. Prea stridente sunt toate culorile și nu mai știu să le găsesc rostul.

Să închidă cineva lumina, să pună obloane, să tragă draperii, să vopsească ferestrele.

Să răcească cineva căldura, să facă răcoare, să se pună zăpadă multă și albă peste toate culorile.

De fapt.

Nu e rău. Doar că nu știu să mă descurc singură cu toată lumina asta.

TriOre – Pleasures and tortures

M-am surprins comparând începutul unei cărți de Truman Capote (Alte glasuri, alte încăperi) cu începutul de la Ion. Atunci mi-am zis că ar trebui să iau o pauză de la cărți și să mă duc să lucrez pământul. Dar chiar semăna.

M-am hotărât că nu-mi prea place acest domn. Prea bibilește narațiunea încercând să o facă să pară veridică.

Ieri m-a plouat ploaia și am răcit. Nu mi-e foame, nu mi-e sete, dar mi-e dor de codru verde.

Nu mai am mult de așteptat.

Trebuie să mă așez pe iarbă. Să ascult o piatră. Să curgă apă. Să ating pământul. Să mângâi un copac.

.

Front Line Assembly – Afterlife

Am făcut o pauză de la Orbitor pentru o altă recitire – Mircea Ivănescu. Despre poeți nici nu știu ce să spun. Spun ei, uite:

S-a cam terminat ce a fost

sunt gesturi sufletești pe care nu le-am făcut niciodată.

și care nici nu mai sunt cu putință acum, – au trecut.

cum ar fi, de exemplu, într-o seară de iarnă,

când e zăpadă multă, licăritoare, înțepătoare, în luminile

de la ferestrele mari dinspre curte, – să ieși pe ușa din față,

și cu lumina holului în spate, să stai

privind afară – dar orb. – și frig, foarte frig. -

doar că sărbătorește frig. – o noapte de iarnă.

și curtea-n zăpadă. dincolo, deodată nimic.

nimic. vremea rămasă aici, în zăpada cu ace

tremurătoare. în lumina din spate, în această

fără sfârșit clipă, în care stai în prag, să privești

nici nu vezi ce -, și pe urmă vezi că a trecut iarna.

și acuma, chiar dacă mai mergi să deschizi ușa din față,

e prea târziu.

.

Eu am scris în ultimul timp niște poezii pe care vreau să le vadă oamenii. Nu le-aș pune pe blog, că am pățit altădată lucruri care nu mi-au plăcut din cauza asta. Poate că o să scot o carte învelită în scoarță de copac. Mai târziu, după ce mai dorm puțin.

Hieronymus Bosch – Third Half

Am, așa, o stare dandyă de când s-a făcut vacanță și pe strada mea. Câteva zile am avut remușcări că n-am și eu, ca oamenii, un loc de muncă serios, unde mă duc de dimineață până seară, muncesc bine și aștept chenzina. Apoi mi-au trecut, fiindcă am timp să citesc și din august, slavă ciocanului, o să am și bani.

Anul trecut, pe vremea asta, dădeam bacul. Anul viitor pe vremea asta cine știe ce o să fac. Voiam să plec, să plec, să plec. Ziceam că m-aș duce la Cluj, până la urmă am ales Bucureștiul. Am zis că o să fie bine și că m-oi descurca eu în vreun fel. Am venit. Mi-a fost greu de multe ori. Mi-e fost frumos de multe ori. Am cunoscut câțiva oameni, pe unii i-am făcut ai mei. Am necunoscut câțiva oameni pe care-i aveam înainte. Era previzibil să fie așa. Am scris mai mult, am citit mai puțin. Am mers la concerte frumoase, am ratat concerte frumoase. Teatru, lecturi publice, lansări de carte, conferințe. Revista Doamna Grasă cu care nu știu ce-o să fie. Facultatea cu mai multe bune decât rele. Și, până la urmă, nu-i așa îngrozitor. Cred că e pe principiul: „I’m sweeping. What else could I do?”

Un copac. Aștept aici, în mijlocul liniștii. E bine să aștept, am ce aștepta. Tot mai vreau să îmi infig rădăcinile în cătun.

Da, postările vor avea un cântec. Să vedem cât m-o ține și asta.

The Sullen Route – No memories, no matter

Cântecul ăsta mi se pare vâscos și greu ca înaintarea mea prin primul volum din Orbitor. Cumva, nu știu cum, una dintre cărțile mele preferate s-a transformat în această carte ilizibilă, această carte. Parcă îmi găsesc urmele pașilor prin ea și parcă totuși n-au fost pașii mei. Mă întreb cum nu m-am pierdut prin mațele ei, prin încrengătura umedă a detaliilor, cum n-am căzut printre găurile din universul de litere când am citit-o prima dată.

Era, cred, destul de potrivită pentru mine. Pe vremea aia scriam și eu foarte anatomic, cu mult mai mult trup. Probabil îl descoperisem pe al meu și îl foloseam pe post de stilou. Am găsit o proză de-ale mele de atunci(înainte de a citi cartea, totuși) unde era vorba de un spital de cărămidă roșie din care luna se hrănea, prelungită cu un axon. Internații erau înrădăcinați în paturi de pământ viermănos. Îi descriam. Totul era gelatinos, uterin, închis ermetic. Nu îmi mai amintesc de unde aveam senzațiile astea, dar pot să înțeleg de ce mi-a plăcut să le citesc.

Le-am uitat, nu-mi mai place. Într-un fel sunt ale mele și într-un fel sunt foarte departe.

Dar pe la sfârșitul volumului am început să-mi amintesc.

Joaca de-a universurile-matrioșcă, copilăria cu spațiul ei mare și înfricoșător, fluturii, carnea. Cartea asta are un trup, și nu e un trup de fluture. Între timp, eu m-am obișnuit cu mașinării livrești curate și încheiate la nasturi, fără viermi, fără secreții, pentru că fără corp.

Cred că o să-mi placă să recitesc celelalte două volume. Știu acum ce găsisem în ele.